După statul teritorial şi cel comercial, urmează statul virtual, în care accentul se mută de la producţia domestică la resursele umane şi mobilitatea capitalului. În noile condiţii ale globalizării, educaţia şi pregătirea profesională devin stâlpii performanţei economice a naţiunilor iar miza devine atragerea de investiţii şi de capital uman.

Acum un an discuţia era despre « eşecul pieţei » şi despre necesitatea « intervenţiei statului ». Azi arată cu totul altfel. Noua temă este eşecul statului. Pragul critic atins în criza statului capitalist intervenţionist se suprapune crizei statului asistenţial. Problema reala a iesit in sfarsit la suprafata: cum gândim şi regândim statul şi relaţia sa cu economia?

Dincolo de imperativele momentului

Desigur, se vorbeste mult despre « capitalism de stat » si se speculeaza mult in jurul unor variante de « relansare » a statului interventionist. Formule posibile. Daca ele si duc cu adevarat undeva, altundeva decat spre un nou blocaj, este o alta discutie. Să ne detaşăm însă de temele deja devenite locuri comune şi să privim într-o direcţie mai imaginativă şi incitantă intelectual. Ipoteza emergenţei « statului virtual », de pildă, chiar dacă rămâne doar o conjectura interesantă, are calitatea de a ne obliga să gândim în afara clişeelor.

Richard Rosencrance vede în istorie trei tipuri de stat: statul teritorial, statul comercial, iar acum ne îndreptăm spre statul virtual - dacă trendul globalizării ar fi lăsat să-şi ducă logica până la capăt.

Pentru toate scopurile sunt aceleaşi: creşterea puterii şi a avuţiei. Diferă însă atitudinea faţă de sursa creşterii economice şi mijloacele folosite. Statul teritorial vede în resursele naturale principalul mijloc de creştere. Strategia sa este bine-cunoscută: cucerire, comasare, anexare, expansiunea teritorială - controlul territorial. În a doua