Am crezut că-mi crapă inima de spaimă cînd, deschizîndu-se uşa, aproape că mi-a căzut în braţe un manechin din acelea pentru croitorie: un bust moale şi pîslos de femeie în care erau înfipte, ca-ntr-un ritual voo doo domestic, zeci de ace. În zăpăceala momentului i-am adresat şi un „bună ziua“ gîtuit.

Ajunsesem în acel apartament – unul dintre multele văzute – după luni de căutare vajnică a unei case. Argumentul comod (şi contestabil) pe care-l cîntăriserăm în familie fiind „mai bine plăteşti un credit decît să tooot dai bani pe chirie“. Căutatul unei case în România, în Bucureşti, îţi decupează o felie de realitate greu de mestecat şi infinit mai greu de înghiţit. Iar stările încercate merg de la uimire, exasperare, nervi pînă la crize spontane de rîs.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Totul începe cu aşa-numiţii agenţi imobiliari. Care, cu foarte mici excepţii, sînt de un neprofesionalism uluitor. Îţi vor vorbi cu însufleţire de case pe care nici măcar nu s-au obosit să le vadă înainte. Orice întrebare cu ţintă precisă e ocolită şi afli abia la faţa locului că imobilul ăla e ori ipotecat, ori stă să cadă, ori a fost cumpărat cu celebra lege 112. Cît despre lege, fiecare agent va căuta să te convingă că perioada de revendicare a trecut şi că nu mai e absolut nici un pericol. Aproape toţi agenţii pe care i-am întîlnit vorbesc extrem de mult. Unul m-a ţinut la telefon aproape o oră să-mi povestească despre cît de profesionist lucrează el, cum a făcut el şcoală de imobiliare în Austria şi cum s-au minunat clienţii de abilităţile dumisale. Rămăsese că-mi oferă un răspuns la o întrebare după o zi-două. A trecut o lună. N-a sunat. Alţii sar pragul colocvialităţii pînă la a-l dojeni părinteşte pe un necunoscut matur pe care abia l-au întîlnit.

Cum e, de pildă, domnul T. Cu care ne-am întîlnit la