Recent, în competiţie cu veşti ce ne asaltau – caniculă, bebeluşi, taxe, incendii etc. –, o ştire anume s-a prelins liniştită prin subsolul ecranelor TV: pe 20 august s-a stins din viaţă Gheorghe Apostol, ilegalist al PCR, activist al mişcării sindicale după 1944, apoi chiar lider pro forma al partidului (’54-’55, cu complicitatea deplină a lui Gheorghiu-Dej, al cărui vasal politic a fost în spirit şi-n faptă), iar mai apoi exilat de către N. Ceauşescu ca ambasador prin America latină (’77-’88) – acel Ceauşescu împotriva căruia Apostol & alţi cinci veterani (stalinisto-dejişti) de partid semnau, în 1989, celebra Scrisoare a celor şase.

În contrast cu televiziunea, presa scrisă a fost mai atentă (bravo ei!) cu această dispariţie: două dintre ziarele serioase (Jurnalul naţional şi Adevărul, în ordinea publicării) au dedicat cîte două pagini defunctului. Încredinţat că „iertarea, dar nu şi uitarea“ (vorba lui Michnik) trebuie să ne gireze relaţia cu vechiul regim, sînt interesat aici de structurarea nu atît a istoriei (care a avansat, prin tomuri mai bune sau mai rele), cît a memoriei noastre referitoare la comunism.

În principiu, despre morţi se vorbeşte numai de bine. Doar că în cazul istoriei (şi al personajelor acesteia) trebuie să fim ceva mai exigenţi (şi mai puţin lirici). La moartea aceasta, tonul dominant a fost dat de o futilă nostalgie desfăşurată în jurul ideii ce bine ar fi fost dacă succesorul lui Dej n-ar fi fost Ceauşescu, ci Apostol. Dna Lavinia Betea (J.n., 22 august a.c.), cu multă mizericordie şi mai puţine argumente, îi face un portret muiat în apă de trandafiri: Apostol avut-a „o viaţă de roman“, „viaţa unui erou ghinionist“ din moment ce „Gheorghiu-Dej l-a desemnat succesor, însă Ceauşescu a furat potul“ (!?) şi tot Gh. A. „a iniţiat «scrisoarea celor 6», dar Brucan i-a smuls laurii disidenţei“; una peste alta, ni se spune că l-am