Se simte împlinit în egală măsură în faţa elevilor, la clasă, şi cu lopata în mână pe şantierele arheologice, pentru că ambele ipostaze îi completează universul cunoaşterii.

Pasiunea pentru arheologie o are din anii de liceu, la Colegiul Naţional Fraţii Buzeşti. Citea tot ce-i cădea în mână şi privea cu nesaţ documentarele istorice. Pe un şantier arheologic a ajuns prima dată în 2001, la Sucidava. „A fost cred cea mai frumoasă perioadă a studenţiei pentru toţi cei care am participat acolo“, mărturiseşte profesorul Marius Bâsceanu. Următorul sit explorat a fost cel de la Cârcea. După, a mers la Cârna Bistreţ, cu profesorul Ion Motzoi Chicideanu, de la Institutul de Arheologie al Academiei Române „Vasile Pârvan“ din Bucureşti. Întâlnirea cu acest dascăl l-a determinat să nu părăsească lumea arheologiei.

Şantierul de la Desa din Dolj a intrat în viaţa sa în 2004, anul acesta fiind pentru a şaptea oară la săpături acolo. „Este munca făcută doar din plăcere, cea care dă şi cele mai bune rezultate. Nu suntem stresaţi din nicio parte, de nimeni. Nu avem şefi care să ne zorească. Iar viaţa la corturi nu se compară cu viaţa în civilizaţie. Este raţia de libertate totală din fiecare vară“, mărturiseşte din tot sufletul profesorul atipic, mereu în strânsă legătură cu elevii săi. Tot ce culege pe şantier transformă în poveşti cuceritoare pentru învăţăceii curioşi să afle cât mai multe despre trecut. „Cercetarea ajută pentru că eşti pus în faţa concretului, nu doar în faţa unor informaţii sau fotografii dintr-o carte“, mai spune Bâsceanu.

Istoria, puţin gustată de majoritate

Relaţia cu elevii săi susţine că este spre foarte bună, pentru că vorbeşte cu ei şi despre problemele lor din viaţa de zi cu zi. A lucrat şi ca preparator la Universitatea din Craiova, o experienţă pe care o consideră interesantă, însă nu ar renunţa la orele din şcolile de la ţar