Odată, eram rătăcit prin Oxford în căutarea autogării. Am văzut un poliţist şi mi-am adus aminte că mi se spusese cum, pe stradă în Anglia, la orice nevoie, poliţistul e cel mai bun prieten. Ofiţerul, foarte înalt şi subţire, stătea de vorbă cu o doamnă şi mi-a făcut un semn discret să am puţină răbdare pînă termină discuţia. Am aşteptat preţ de cîteva zeci de secunde. A încheiat explicaţiile către cucoană, a salutat-o, s-a sucit brusc pe călcîie către mine, a dus mîna la caschetă şi, îndreptîndu-şi spatele, a strigat un „Yes, Sir!“ care aproape că m-a speriat. Mă trata ca şi cum aş fi fost superiorul lui. Fîstîcit, i-am spus că nu vreau decît să-mi arate pe unde-i drumul spre autogară. M-a condus vreo două străzi pînă într-un loc de unde se vedea autogara şi nu m-a lăsat pînă nu s-a asigurat că am văzut-o şi că o iau pe drumul cel bun.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor Altădată eram la Londra în zilele imediat următoare atentatelor de la metrou din iulie 2005. În oraş era o mare agitaţie şi mereu auzeai sirenele maşinilor de poliţie. Parcă dintr-odată oamenii legii erau mult mai mulţi. Lucram ca jurnalist şi trebuia să pozez un poliţist. Aveam un oarecare trac după experienţele din România în care încercasem să fotografiez sau să intervievez poliţişti pe stradă şi mă lovisem de tot felul de reacţii. Părea că poliţiştii noştri aveau mereu ceva de ascuns. Cu oarecare timiditate, m-am apropiat cu aparatul de fotografiat de un poliţist din acela cu caschetă înaltă şi l-am întrebat dacă pot să-i fac o poză. Şi-a scos brusc pieptul înainte într-o atitudine mîndră, şi-a aranjat uniforma şi m-a întrebat dacă e bine cum s-a aşezat. I-am făcut vreo două-trei poze din faţă şi din profil, după care ne-am despărţit cu o zdravănă strîngere de mînă. Ulterior am aflat că, cică potrivit nu ştiu cărei legi, femeile