Cuvant inainte: piesa aceasta este “MAI MULT CA PERFECTA” pam-pam, pentru a ilustra textul care tocmai incepe. O piesa “mai mult ca perfecta” nu exista, dar ACEASTA E, alaturi de niste imagini movie type, in care o femeie tanara ajunge la un anumit moment TOTUL pentru barbatul de langa ea… A! Si va avertizez ca textul e foarteeee lung!
Shoe Day nu e o figura de stil (si am scris intentionat asa). Chiar a fost o zi despre pantofi, cu pantofi, plina de pantofi. N-as fi scris despre ea, daca, la 5 dimineata (ca “batranele siliconate”…na….probleme cu somnul..) n-as fi stat in fata unei cani de cafea fara prea multa cafea si nu m-as fi intrebat “ce naiba pun eu pe Pandora’s, nu sunt textele astea pe care le am deja cam triste, de ce sa vada oamenii si aici tristetea mea?”(hi,hi, e de ajuns cat se vede in viata reala, nuuu?? ).
Asa ca, intru fericita asternere a unei idei care nu-mi da pace, am hotarat sa pornesc de la o zi frumoasa, bagata cu grija in tonomatul creierului meu. Tonomat in care poc!bag o fisa si incep sa curga folderele minunate. Asa fac io, poc!bag o fisa
In “Shoe Day” am cumparat vreo opt perechi de pantofi. Omul cu care eram a tinut minte acea zi, si azi, imi da de stire ori de cate ori ajunge cu afaceri la NY ca s-a dus pe Fifth Ave. si a zabovit in fata unuia dintre magazinele de pantofi in care am intrat impreuna atunci.
Iar eu, uimita (real uimita!) intreb acelasi lucru “de ce mai faci asta? timpul a trecut!”.
“Pentru ca nu pot sa uit, a fost o zi unica” raspunde el razand.
****
Daps. Cred ca a fost o zi unica . Pentru ca nu am avut nici o limita. Nu mi-am pus problema nici macar o secunda ca TREBUIE SA MA OPRESC DIN CUMPARAT. Am mers cat de departe am putut, fara sama gandesc ca am deja niste pantofi asa, altii asa, “hai sa-I luam si pe astia”, “uite ce pantofi, oh, nu pot sa traiesc
