Foarte corectă poziţia exprimată de Bogdan Aurescu la Bruxelles în chestiunea expulzărilor cetăţenilor români de etnie romă. Bucureştiul nu poate accepta aplicarea unui tratament discriminatoriu pentru cetăţenii români, indiferent de raţiunile care au dus la aplicarea în Franţa a politicii de expulzare colectivă.

Diplomaţia română are experienţă în domeniu, ştie cum s-a speculat politic, în Italia, problema ţiganilor din România. Acolo, după alegeri, situaţia s-a calmat.

În Franţa, Nicolas Sarkozy, se află abia la jumătatea mandatului şi ştie prea bine că numai prin acţiuni spectaculoase de imagine poate contracara scăderea de popularitate cu care se confruntă.

Evident, administraţia franceză nu-şi poate închipui că expulzarea ţiganilor reprezintă o soluţie. Nu sunt atât de naivi. Este vorba despre cetăţeni europeni care se pot întoarce a doua zi pe Champs-Elysees. Totodată, mascarea acţinii sub termenul de repatriere voluntară nu poate păcăli pe nimeni, iar exemplul Franţei a amplificat în Europa atitudinile rasiste, de culpabilizare colectivă a unei întregi etnii.

Mulţi dintre ţiganii ajunşi în Franţa cerşesc, fură, fac parte din reţele de trafic. Francezii se simt agresaţi şi cer autorităţilor să ia măsuri. Dar măsurile trebuie să fie şi eficiente.

Comuniştii români au încercat şi ei să-i controleze pe ţiganii care se mutau din loc în loc cu şatra. S-au gândit să le construiască locuinţe pe la marginea satelor. Au avut surpriza să vadă că ţiganii dormeau în corturi şi îşi ţineau caii în case. Acum, francezii vor să-i trimită înapoi la casele lor, pe care nu le au pentru că sunt nomazi, chiar dacă migrează cu avionul, nu cu căruţa cu coviltir. Şi aici este marea provocare care stă în faţa Franţei şi a Europei. Să schimbe mentalitatea unei etnii care trăieşte într-o lume modernă, după reguli rămase încremenite în realităţi sociale