E jale prin satele României. Se întâmplă în secolul XXI ceea ce nu se întâmpla nici în secolul XIX: pământurile sunt nelucrate.
Cât vezi cu ochii, ogoare rămase în paragină. În cazurile fericite, pe fostele mirişti pasc vite. Dar şi dobitoacele s-au împuţinat, iar terenurile agricole au fost cotropite de ciulini şi mărăcini.
Bătrânii satelor, singurii lor locuitori fideli, oftează după Ceauşescu. Spun că pe vremea lui nu era atâta pârloagă. Au dreptate, dar uită cam repede cât de chinuiţi erau pe vremea CAP-urilor, când munceau ca robii şi nu se alegeau cu nimic...
Păcat că nu mai trăiesc părinţii lor, să le povestească - o dată în plus - despre vremurile de dinaintea comuniştilor, când pământurile erau muncite cu sfinţenie, iar roadele lor umpleau hambarele sătenilor... când oamenii creşteau câte zece copii şi aveau bătătura plină de vite... când, deşi nu se inventase tractorul, morile aveau tot timpul ce să rumege, transformând porumbul în mălai şi grâul în făină...
Erau vremuri pretehnologice, când pământul se ara cu plugul de lemn tras de boi sau de cai. Şi nu rămânea o palmă de ogor necultivat. Acum există toate maşinile posibile, dar ţarina pare a nimănui. S-au pierdut şi hotarele între megieşi, s-au dus şi mulţi dintre cei care le ştiau cu ochii închişi, moştenire din moşi-strămoşi...
Guvernele au distrus cu temeinicie sufletul satului românesc. Au avut politici haotice sau n-au avut deloc. Dar cel mai grav e că au amânat la nesfârşit reconstituirea proprietăţii ţărăneşti. Şi acum, după 20 de ani, mai există suprafeţe care aşteaptă comisia de fond funciar, pentru a fi măsurate, cadastrate şi redate proprietarului de drept, cu acte în regulă...
Ce n-au reuşit să lichideze guvernele, prefecturile şi primăriile, au distrus judecătoriile. Sutele de mii de conflicte pentru pământ au fost tranşate la Paştele cailor, uneori după ce
