E imposibil să nu te întrebi de unde înverşunarea, chiar disperarea, cu care PDL se agaţă de Putere. Căzuţi în sondaje pe la 10-12% (doar Sebastian Lăzăroiu îi vede, cu o lupă specială, la 26%), portocaliii nici nu se gândesc să renunţe. Deşi populaţia denunţă cu vehemenţă catastrofala lor politică economică şi socială, incapacitatea de a fi gândit şi aplicat, fie şi copiindu- l de prin vecini, un program anticriză cât de cât coerent, ci substituindu-l doar cu concedieri, taxe, tăieri de lefuri şi alte venituri, ca şi cu clientelarizarea tuturor structurilor de stat, sau îndatorarea bezmetică a ţării. Deşi opinia publică a luat act, din dezvăluirile presei, nu din dosarele DNA, de nenumărate şi grave acte de corupţie, ori de cheltuirea abuzivă, preferenţială, a finanţelor ţării.

Ce menţine, deci, actuala Putere? Evident, nu-i cazul să dăm atenţie balivernelor cu “spiritul de sacrificiu pentru binele ţării”, “asumarea riscurilor politice pentru a-şi duce la capăt programul” etc. Atunci? Trei ar fi motivele plauzibile. Primul este incapacitatea Opoziţiei de a avea o atitudine netă, dar şi coagulată, coerentă, ceea ce păstrează majoritatea parlamentară a Guvernului, în pofida unor dezertări. Apoi, dedulcirea UDMR - care invocă, fireşte, contra concesii, “solidaritatea guvernamentală şi loialitatea” - şi a UNPR, care sforăie despre “stabilitatea politică”, deşi această “stabilitate” a dus ţara în marasm. În fine, sunt două motive intrinseci PDL-ului. Unul ar fi speranţa s-o mai ducă până la primăvară, când, în an preelectoral, ar da drumul la niscaiva pomeni, spre a îmblânzi populaţia. Altul nu-i exclus să fie frica. Găurile aduse bugetului de stat, dispariţia în ceaţă a unor fonduri imense, sumedenia de contracte supraevaluate, cu statul, ale clientelei pot fi atât de mari, încât responsabilii nu mai ştiu cum să amâne momentul decontului. Care poate fi nu numa