S-a născut la Londra, în 1967. La şapte ani a început să manifeste bizare ticuri verbale şi de gestică.
Medicii au diagnosticat „cerşirea atenţiei" părinţilor. Părea verosimil, căci aceştia erau obsedaţi de fratele cel mare, pianist, dependent de heroină, care peste câţiva ani s-a sinucis. Totuşi, mezinul a studiat şi el pianul, ba încă la Royal College of Music. La început fără vreo aplecare sau pasiune. Părea să fie mai degrabă încercarea părinţilor de-a „recupera" eşecul tragic al fratelui cel mare. Oricum, viaţa în colectivitate, la şcoală, a fost oribilă, căci colegii îl maimuţăreau pe bietul Nick van Bloss, care nu putea să-şi controleze gesturile şi exclamaţiile, iar părinţii îl ignorau. La 21 ani a căzut, ca o ghilotină, diagnosticul corect: sindromul Tourette. Nu există tratament.
Ca muzician, Nick s-a dovedit de-a dreptul genial. A susţinut numeroase concerte, recitaluri, turnee, a câştigat o droaie de premii şi a ajuns să fie privit drept principala speranţă pianistică a Marii Britanii. Asta pentru că, atunci când se aşeza la pian, nu mai avea nici un tic! Dezarticulat înainte şi după spectacol, era perfect normal în contact cu muzica! Şi, totuşi, în 1994 a luat-o razna şi pe scenă. S-a îngrozit şi s-a încuiat în casă, refuzând să mai vadă pe cineva. Repetând, însă, la pian, zi de zi, având drept martori doar pereţii, „care nu formulează critici". 15 ani. 15 ani de izolare autoimpusă. Nu şi pe internet, unde a ajuns să fie un fel de „mamă a răniţilor" pentru cei ca el. În 2006 a publicat cartea Busy Body (Corp ocupat), povestindu-şi teribila experienţă care-l adusese la 40.000 (sic!) de ticuri pe zi - unul la două secunde... În 2007 a fost subiectul documentarului BBC Mad but Glad (Nebun, dar vesel).
Iar în 2009 şi-a anunţat întoarcerea pe scenă!! S-a întâmplat la 28 aprilie, în Cadogan Hall, Chelsea, şi a fost un triumf. A cântat nu unul,
