La ora la care scriu editorialul, aflu că Dan Diaconescu a decis să-şi lase fratele la conducerea Partidului Poporului, motivul fiind acela că i-ar jena "nervul moral" faptul de-a fi, concomitent, lider de partid şi patron de televiziune.
Prima dată când am auzit că D.D. vrea să-şi facă partid, am făcut într-o criză de râs, care - după cum mi-a indicat ceasul - a durat vreo 5 minute, gândindu-mă că este încă una din ghiduşiile medievale născute din zâmbetul vitriolic al celui care a reuşit să impună pe piaţa media una dintre cele mai violente - deci, de succes imediat! - formule de îmbuteliere a mediocrităţii, prostiei, cancerului moral, zoaielor subculturale şi a primitivismului civic din ultimii douăzeci de ani. OTV-ul. Apoi, văzând la ce amestec letal de potroace comunistoide se rezumă întreaga platformă politică a Partidului Poporului, m-am înfiorat la gândul că, pe nesimţite, ne vom trezi într-o zi loviţi în moalele capului de-o altă lopată socialistă, pe lângă cea a PSD-ului. Poate, una mult mai periculoasă, căci vorbim de voinţa boborului. Nu ştiţi ce-i boborul ? Poporul, gloata, norodul...etc. Adică, lipsa de raţiune.
Speculant până la claustrofobie, plăsmuit parcă din cinismul psihotic al lui Goebbels, ipocrit de carieră, cu o mentalitate politică provenind dintr-o vreme în care omul cioplea piatra şi mergea în patru labe, şi devenit social (cum ar spune Ceauşescu), D.D. mai vrea un singur lucru: puterea. Până în acest punct, nimic nou. Am putea căsca auzind asta, numai că, spre deosebire de alţii, D.D. o face exploatând altfel zăcământul de tehnici populiste. D.D. nu doar deplânge soarta poporului, ca o vădană prăbuşită peste mormântul soţului, şi nu doar îl momeşte cu ciolanul dreptăţii, ci dă şi microfonul poporului. Altfel spus, îl face să se simtă important, băgat în seamă, îi lasă impresia că participă la luarea unor decizii care
