Pentru vecini era băiatul care obişnuia să se plimbe cu un câine husky. Pentru cei cu care juca biliard era un campion care tocmai câştigase ca premiu un tac foarte valoros. Pentru profesorii de la Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti: un fost student. Pentru şefii care îi desfiinţaseră postul: un salariu mai puţin de plătit. Pentru cei care treceau pe lângă el, pe Bulevardul Magheru, pe 19 august, era un tânăr zdravăn.

Pentru poliţie a fost un nume pe un proces-verbal. Pentru jurnalişti şi cei care fac statistici: un număr la capitolul victime. Pentru medici: un traumatism cranio-cerebral grav şi un "pronostic rezervat". Pentru aparatele din Spitalul de Urgenţă Floreasca: un corp. Pentru un om care aştepta un rinichi, ca să mai poată trăi, a fost şansa la viaţă. Pentru cei care l-au iubit a fost Cosmin.

La 19 august se întorcea de la un interviu de angajare. Iniţial, fusese programat dimineaţă, dar el ceruse ca ora să fie schimbată. Mergea pe Bulevardul Magheru. Pe trotuar. Era cam abătut. Îşi pierduse serviciul, tot încerca să se angajeze şi-l păcăliseră unii şi alţii, pentru care muncise şi care nu-l plătiseră. Dar era un luptător, unul care ajunsese dintr-un bebeluş prematur, căruia nu i se dăduseră prea multe şanse să trăiască, un ditamai bărbatul de 24 de ani. Ultima bătălie cu viaţa a început-o atunci, într-o joi după-amiază, pe Bulevardul Magheru, când o maşină a intrat pe trotuarul pe care mergea. L-a lovit din spate, la cap. L-au dus la Spitalul de Urgenţă. Şi pentru că nu-i găseau actele, au sunat de pe telefonul lui la numărul în dreptul căruia scria "Tata".

A urmat o operaţie, şi încă o operaţie, şi iar operaţie. Şi veghea cu lacrimi a părinţilor şi prietenilor. Şi speranţa că se va trezi repede din comă. Apoi îndoiala că nu va mai fi la fel atunci când se va trezi. Dar după zece zile de luptă şi speranţe,