Fie că recunoaştem sau nu, când vine vorba de priorităţi, ale noastre primează întotdeauna. Noi suntem pe primul loc şi, de obicei, întâi ne rezolvăm problemele noastre şi apoi pe ale celorlalţi. În viaţă, ne răsfăţăm, ne facem mici bucurii, mereu contăm noi, liniştea noastră sufletească şi satisfacţiile noastre.

Ei bine însă, pentru fiecare dintre noi vine un moment când trecem pe locul doi. Trecem pe locul doi nu fiindcă ne place, sau pentru că trebuie, ci pentru că aşa este firesc. Pentru unii dintre noi, primul loc este luat de copil, pentru alţii de soţ/ soţie. Primul loc poate fi luat de unul din părinţi care are nevoie de noi, sau de un prieten aflat la ananghie.

În oricare din cazurile enumerate mai sus, sprijinul oferit este necondiţionat şi, tocmai pentru că locul întâi este luat de cineva drag nouă, el devine prioritar şi este cât se poate de raţional.

Dar, când şi cum explicăm sufletului să nu sufere pentru că, pentru o perioadă de timp (mai scurtă sau mai lungă), a pierdut întâietatea.

Sufletul nu e raţional. Sufletul vede şi cere. Sufletul şi-a creat o rutină. Sufletul are nevoie de multă iubire, de înţelegere şi de fericire. Altfel, sufletul îmbătrâneşte, se întăreşte şi treptat se ofileşte.

Cred, dar nu ştiu sigur că acesta este răspunsul, că ar trebui ca motivul pentru care sufletul pierde primul loc să fie unul important, motivant, unul pentru care merită să lupţi – copilul mult dorit care-ţi oferă bucurii şi-ţi umple sufletul numai când îl priveşti şi-ţi zâmbeşte, părintele care te-a crescut şi care te-a educat şi care a făcut o sumedenie de sacrificii pentru tine, prietenul care ţi-a fost alături la bine şi la greu.

Dacă motivul pentru care pierzi primul loc este unul suficient de important pentru tine, atunci angoasele prin care treci, momentele de panică, de renunţări, de singurătate, vor trece altfel, ia