Cândva, demult, în adolescenţă, mi s-a spus că, dacă vreau să public, trebuie să am recomandarea secretarului raional de partid din orăşelul unde începusem să întristez hârtia, vorba unui prieten care nu mai e.

Mi s-a părut o oroare numai ideea că ar putea să-i treacă prin cap cuiva că e aşa, darmite să accept ideea. Ceva mai târziu, când nu mai eram în orăşelul de mai sus, ci într-unul mai mare, am fost neplăcut şocat de faptul că, după ce trecuseră de lectura redactorului unei reviste şi a şefului său, versurile mele mai trebuiau să fie citite şi ciuntite şi de Direcţia Presei. Cu alte cuvinte, îmi venea greu să accept că, în preajma literaturii, funcţionează, ba o şi influenţează pe aceasta, puterea exterioară, politică. Între timp, am îmbătrânit şi m-am obişnuit cu faptul că, în lipsa puterii politice, ba chiar şi în prezenţa ei în anii din urmă, funcţionau şi dirijau literatura aşa-zisele grupuri de influenţă sau, dacă vreţi, centre de putere. Sau, şi mai precis, grupuri de presiune. Pe măsură, însă, ce aria cititorilor de literatură s-a retrâns, grupurile de presiune şi centrele de influenţă s-au înmulţit. Eu am crezut toată viaţa, ca un naiv, că singura putere e aceea a literaturii pe care o scrii. N-are ea putere, n-ai nici tu. Şi am văzut că, de fapt, nu e întotdeauna aşa, ba dimpotrivă.

În vremurile dinainte de revoluţie, funcţionau în viaţa literară din România două centre de putere. Unul, cel acceptat de puterea propriu-zisă, politică, cel în frunte cu revistele „Săptămâna" şi „Luceafărul", propagând ridicola teorie protocronistă şi vânând cu arme de foc pe toţi cei din celălalt grup, şi, în fine, acesta din urmă, grupat în jurul României literare, cel vânat, în paralel, şi de Securitate, cenzură, secţia de propagandă a CC al PCR, bănuit de legături cu postul de radio pe care sper că nu l-aţi uitat, Europa Liberă, şi căruia