Dacă Paulescu ar fi fost o somitate cu succes în breaslă, ale cărei merite să se bucure de recunoaşterea epocii, astăzi n-am mai fi vorbit despre el. L-am fi uitat cu aceeaşi repeziciune cu care uităm performanţele de ariditate tehnică, genul acela de bizarerii care, neavînd o legătură directă cu lumea umanioarelor, nu ne trezesc nici o reacţie intimă.
De pildă, despre Emil Palade vorbim în virtutea unei inerţii menite a suplini frustrarea provocată de lipsa unui Nobel literar, iar despre alţi medici nu aducem vorba decît dacă drumul lor s-a încrucişat cu cel al literelor. În schimb, un medic al cărui nume s-a întipărit în memoria colectivă doar graţie vocaţiei profesionale nu există. De un Babeş, Rainer sau de un Juvara nu putem lega nimic extramedical, tocmai de aceea în dreptul lor nu putem pune un motiv evocator. E lesne de intuit că Voiculescu sau Papilian supravieţuiesc prin detalii care, neţinînd de lumea medicinei, vin să confirme criteriul de valoare a unui intelectual: întîlnim valoare acolo unde notorietatea, ieşind din hotarele tagmei, ajunge la urechile lumii.
În privinţa aceasta, Paulescu are o notorietate cît un blazon şi o celebritate cît o heraldică personală. Că notorietatea lui e clandestină e un amănunt secundar. Pînă la urmă nici nu contează dacă a descoperit insulina sau vreo obscură substanţă ieşită din coada cine ştie cărui parenchim. Căci nu descoperirea în sine are însemnătate, ci reacţia pe care a declanşat-o. Fără nici o urmă de maliţie, norocul lui Paulescu a fost că, ajungînd victima unei escrocherii internaţionale, a devenit simbolul unei nedreptăţi. O nedreptate care dovedeşte că medicina poate fi scena unor jocuri de culise. Mai precis, Paulescu este simbolul ingerinţei ideologiei în medicină, un exemplu de proscris care a fost sancţionat din motive de răzbunare politică.
Faptele sînt prea ş
