„Nu ştiu dacă voi scoate ţara din problema economică. Dar sigur voi face o ţară mai nostimă.“ (Carlos Menem, preşedinte între 1989 şi 1999) La masa asaltată de feluri de mîncare, discuţia a început pe neaşteptate. Vorbele se ciocneau cu patos şi, totuşi, păreau regizate. Sau, poate, ajutate de zeci de repetiţii. Era primul asado la care fusesem invitată, în casa unei familii de clasă medie, într-un orăşel de lîngă Buenos Aires. Polarizarea s-a făcut pe la felul al doilea, ceea ce nu m-a surprins – mi se spusese că orice masa argentiniană degenerează în polemici şi, foarte probabil, în certuri între peronişti şi antiperonişti. Gazdele şi comesenii mei au început să discute despre peronism. O doamnă de aproximativ 65 de ani, fost profesor de istorie, a adus argumente rezonabile împotrivă, dar discuţia s-a extins atunci cînd a apărut celălalt subiect inevitabil – chestiunea dispăruţilor din timpul dictaturii militare. Odată cu ea, şi discursurile vehemente împotriva dictaturii, întrerupte, pe alocuri, de cîţiva meseni care au amintit că tinerii stîngişti, persecutaţi de regim, nu erau tocmai un exemplu de bună purtare. I-am ascultat pe toţi, iar concluzia mea a fost simplă – găseam argumente valabile atît la una dintre părţi, cît şi la adversara ei. Ca outsider, nu reuşeam să mă plasez în nici una din tabere. Dar nu mă îndoiam de un lucru – toate aceste persoane aveau pasiunea polemicii. Potrivit sondajelor, azi, aproximativ 2 din 10 argentinieni simt apartenenţa la un partid politic. Situaţia reprezintă o inversare a realităţii din 1983, anul revenirii la democraţie, cînd 8 din 10 persoane îşi declarau afilierea politică. În ciuda scăderii interesului, spiritul polemic încă îi defineşte. Pe străzile din Buenos Aires auzi comentarii despre ultimele evenimente politice, mai des decît auzi discuţii despre fotbal. Santiago Seoane Cabral, analist politic, politolog