„Ni se spune tot timpul ceva. La capătul zilei, eşti plin de informaţii şi nu ştii, de fapt, nimic“, scria de curând Andrei Pleşu într-un editorial din Adevărul. Caruselul personajelor de lemn, aceleaşi obsedante creaturi care se tot învârt, pe micile ecrane, ne tâmpeşte. Cum de producătorii emisiunilor televizate evită insistent să aşeze pe scaunele din platouri specialişti? Pentru că nu specialiştii au căutare în industria manipulării televizive, ci acei oameni care au un „răspuns“ la orice întrebare, mai puţin la una simplă. De pildă, poate cineva să răspundă scurt şi clar la întrebarea: „Ce meserie are Mugur Ciuvică?“ (omul e unul dintre invitaţii aflaţi permanent pe micul ecran).

Din când în când, se simte însă nevoia unui duş purificator. Se simte nevoia de siguranţă, de luciditate şi de adevăr. Nu există astăzi în România o persoană publică în măsură să ni le poată oferi şi tocmai de aceea ne vom spăla neuronii cu cifre. Şi acestea pot fi, desigur, manevrate, dar atunci când utilizarea lor este comparativă, fie cu alte state europene, fie cu anii precedenţi, marja de eroare este mică. Să o luăm aşadar metodic.

Guvernanţii tot repetă că am rămas fără bani în vistierie. Dar nu explică şi cum de s-a ajuns aici. Cheltuielile din vistieria ţării îndreptate către personalul bugetar au crescut foarte rapid din 2004 până în 2008, cu plus 150%. Comparând cu mediul privat, în care salariile au crescut în aceeaşi perioadă cu 100%, trebuie că ţara care şi-a permis o aşa generozitate a descoperit şi o mină de aur, şi un zăcământ de petrol. Din vistieria României, 33 de procente s-au dus pe salariile angajaţilor în sectorul public, fiind pe locul 9 în UE, în timp ce din bugetul Germaniei, ţară aflată pe ultimul loc, se duc doar 16,6% către salariile din sectorul public.

Suntem în frunte şi la ponderea cheltuielilor din buget cu pensiile. Doar Grecia ne mai î