Condiţia inalienabilă a lui Ion Pop, după cum ţine să asigure, este cea de cărturar. Conspect al personalităţii d-sale, poezia ce ne-o propune n-o poate eluda, menţionînd-o mereu, cu un fior abia perceptibil de resemnare la ceva dat, precum o fatalitate.

Distinsă povară, livrescul apare asumat într-o varietate de nuanţe din care nu lipseşte o ironie umbroasă, melancolică: „Respir, se pare, un aer foarte cult" (Biblioteca lui Hadrianus). Declarîndu-se, elegant paseist, „rudă cu ruinele", poetul mărturiseşte că ar condescinde „din greaca şi din latina clasică, / în dialectul vulgar al unei mierle" (ibidem). Ori se prezintă printr-o (pseudo)admiraţie de sine, prins în vîrtejul conceptual al practicii exegetice: „Mă recitesc, sunt, iată, - / atît de deştept şi de inventiv, - / ce de ars combinatoria, / ce de subtilă hermeneutică, / ce de construcţie, de-construcţie!" (Ba se mai poate). Se află în atari versuri nu doar nota Geometrie" care „făcuse unei recunoaşteri de sine, ci şi cea a unei detaşări virtuale, a unui proiect de evaziune din propria condiţie. Supus preadevotat al Cărţii, autorul se doreşte reîntors la Natură. Are loc însă o inversare a termenilor. Rolul de factor prim îi revine în cazul în speţă Cărţii, care constituie punctul de pornire al discursului liric, originea textual-morală a acestuia. Natura e factorul secund, corectiv. Aspiraţia intelectualului saturat de ocupaţia sa nu e o reîntoarcere la o fază primară a fiinţei, ci o tranziţie către un spaţiu preţuit prin faptul că îi îngăduie o confruntare cu structura livrescă. E mai curînd o odihnă, o relaxare decît o retrospecţie. Imaginea unor păsări e tratată somptuos-decorativ: „Da, voi, / păsări de sus, / vulturi măreţi, albatroşi orbitor de albi, / corbi întunecaţi, ciori de ceaţă, / mărunte vrăbii, sturzi aurii, - / da, li se mai face foame şi stemelor" (Păsări). Drumul contemplaţ