Depasionalizarea discursului criticii despre „colaboraţionismele“ totalitare ale scriitorilor s-a produs pe măsura ieşirii culturii române de sub zodia literaturocentrismului, adică a treptatei pierderi de influenţă politică şi importanţă identitară a literaturii. În condiţiile în care Scriitorul e receptat tot mai puţin ca „simbol naţional“ şi „voce a comunităţii“, valoarea literară a cărţilor sale tinde să fie reconsiderată mai calm. Chiar şi în sintezele polemice la adresa literaturii române sub comunism, de tipul celor ale lui Eugen Negrici (2003), lustrările moral-estetice lasă locul analizelor nuanţate. Vezi, de exemplu, diferenţa faţă de modul în care a fost tratată, la începutul anilor ’90, proza lui Eugen Barbu în mediile literare liberale – cînd s-a cerut vehement eliminarea ei din toate programele şcolare şi universitare – şi modul în care sînt reevaluate principalele sale romane. Deşi autorul Gropii se află încă într-o carantină postumă prelungită, diferenţa de tratament e notabilă.La „judecata de apoi“ a proscrişilor Asta nu înseamnă că revizionismele morale postcomuniste, clamate ameninţător în anii ’90-2000 nu prezintă recidive la destui critici serioşi, dispuşi să arunce şi copilul din copaie, odată cu apa murdară. Iată o mărturisire dintr-un comentariu al lui Ion Simuţ (O relectură suspicioasă, în România literară, nr. 33, 2007): „Nu-l pot reciti pe Eugen Barbu decît cu scepticism din start, ceea ce poate însemna că nu-l pot citi fără anumite prejudecăţi. Nu trebuie să le spun pe toate cele legate de autor. E de ajuns plagiatul din Incognito, care e o culpă profesională gravă pentru orice scriiitor. Cum să-l mai creditezi? Cum să mai speri că o nouă lectură ar putea să fie premisa unei reevaluări estetice (strict estetice!) pozitive? Poţi ignora speţa morală a cazului? N-aş fi vrut să merg mai departe cu rechizitoriul biografic, pentru că sînt