Nici un alt guvern postrevoluţionar nu a beneficiat de condiţiile excepţionale în care s-ar fi putut face şi reformă şi restructurare pe care le-a avut Executivul condus (vorba vine) de Emil Boc.

Altoită pe trunchiul comunist, noua administraţie s-a dezvoltat haotic, aproape necontrolat, în direcţiile pe care le-au impus diversele interese de conjunctură: transformările prin care au trecut economia şi societatea nu au avut un corespondent în administraţie şi în instituţiile sale. Rezultatul evoluţiilor din această zonă a fost un amestec eterogen de ministerie de tip vechi, cu o birocraţie ultracentralizată şi de agenţii de toate soiurile, cu grade de independenţă diferite şi subordonări neclare.

Creşterea continuă a numărului de instituţii şi de posturi – justificată, în mod special, prin difuze cerinţe europene - au adus România, în pragul crizei, în condiţia unei persoane suferind de obezitate cronică care aşteaptă în faţa unui lift defect să urce la etajele civilizaţiei. Dacă sectorul privat a reacţionat cu promptitudine la modificările pe care le-a adus criza, adaptându-se la noile condiţii pentru a putea să funcţioneze eficient în continuare, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în sectorul public. Acesta a continuat să crească în volum şi să-şi amplifice costurile pe măsură ce criza se acutiza. Nici primul şi nici ultimul Executiv condus de Boc nu au dat vreun semn că înţeleg amploarea şi gravitatea fenomenului. Le-au trebuit aproape doi ani ca să se dezmeticească – doi ani pierduţi iremediabil – şi să înceapă să bâjbâie în căutarea soluţiilor. Iar cea mai stringentă – restructurarea sectorului bugetar - a fost evitată cu obstinaţie, din raţiuni electorale, pierzându-se timp preţios în fel de fel de iniţiative păguboase.

Spuneam că Boc a avut o şansă istorică, unică: aceea de a putea să facă restructurare şi reformă, fără să întâmpine piedicile poli