Patru zile la Năsăud: case îngrijite, curţi cu flori şi legume, coline cu verdeaţă, căpiţe de fîn. Aerul curat şi răcoros. Oamenii destinşi, cu vorba potrivită, puţin iute şi colorată, cu simţul firescului şi al măsurii. O lume departe de asfaltul bucureştean şi de datul coatelor, unde apa de fîntînă din curtea lui nea Sandu şi a lui tanti Tiţa are gustul bun al copilăriei. Tiţa a fost în America (la fiica ei, dar a lucrat şi ca bonă), în Ungaria, s-a descurcat, chiar dacă nu ştie engleză, cu vorba repede de Luşca şi cu iuţeala unei femei care nu stă o clipă. Povesteşte cum şi-a pierdut bagajele, cum a ieşit din tot felul de încurcături, cu bun-simţ, umor şi isteţime. Au văruit casa şi au pregătit-o de toamnă. Au construit o casă şi pentru unul dintre fiii rămaşi cu ei. Îmi arată palmele, numai bătături. Monica, prietena mea, mă plimbă peste tot. Mergem la o şcoală de şoferi. E construită după standarde moderne, cu sală de studiu, cabinet psihologic, atelier de mecanică şi toate dependinţele necesare. Un morman de dosare într-un raft: toate hîrţoagele de pe lume pentru a obţine autorizaţia de funcţionare. George şi Măriuţa îmi povestesc ce s-au mai luptat cu funcţionăreala. Dar au izbutit şi lucrurile merg. Au răzbit. Mă întreb de ce trebuie să fie totul cu răzbeală la noi. Luşca, satul bunicii, scăpat de la colectivizare. Gospodării frumoase, cîteva doar rămase în paragină, livezi, fîneţe. Părinţii Monicăi muncesc de 49 de ani, au două magazine. Se scoală de dimineaţă, nu stau o clipă. Mereu e ceva de făcut, dar totul curge firesc, fără stres. O faţă a României care nu se vede la televizor, pe care nu o au în vedere cei obsedaţi de frunzuliţa de ţară. Dar dacă nu se vede, asta nu înseamnă că ea nu există. N-am descoperit America, dar m-am simţit ca un mic explorator. Să mergi şi să vezi cum trăiesc oamenii într-o ţară condusă de gogomani şi hoţi. Să vezi că s