„Mulţi am fost şi mulţi sîntem şi mulţi te aşteaptă Lumea din primenele nu se mai deşteaptă Orice ieste muritoriu cu vremea se petrece Trece vremea şi pre ai săi toţi îi părăseşte Cei ce acum petrecem, pomenim alţii
Trecuţi: de noi cu vremea vor pomeni alţii..."
Miron Costin scria aceste versuri în Viaţa lumii - contemporan cu prima Ceartă a secolului de la Academia nemuritoare a Franţei, -, Charles Perrault citise un poem (mediocru, de alt fel) închinat lui Ludovic al XIV-lea - al „delicateţii de spirit" împotriva autorilor clasici şi care „Ceartă" avea să fie reluată secole mai târziu...
De precizat, anul 1668... Din epoca homerică şi mai de din coace... Tibul, Propertiu, Catul, - scandaloşii, - nu mai scriau ca Virgil, Horaţiu, Ovidiu, - deşi acesta din urmă tulburase cu lamentările lui oglinda splendidă, celebrată de Horaţiu, a fântânei Blanduziei - mai splendidă, mai clară decât cleştarul, „splendidior vitro"...
Prea multă claritate strică, ziceau moderniştii, „furioşii" antici, excesiv de senzoriali, cântăreţii curtezanelor romane, care introduceau în literatură femeile, milioanele de săruturi şi vrăbiile.
Această opţiune pentru instinct, această dereglare a simţurilor nu puteau să nu placă apărătoarelor fervente ale curentelor noi de la finele secolului al XVII- lea: Adrianei Lecouvreur, ducesei de Maine, doamnei Tenin, doamnei Georrin, doamnei Helvetius ş.a. inamicele misoginilor Boileau, La Bruyère, Bossuet, Racine, din patriarhul literar, prieten cu Perrault, care punea pe Maman Gâscă să povestească naiv şi cu bătrânul filozof Fontenelle, care, înainte de a relativiza, în spirit modernist, cu „Discuţiile asupra pluralităţii lumilor" scrisese Amorul înecat şi Elegia rîului către o pajişte.
Este foarte ciudat cum această mediocră mişcare artistică a moderniştilor de la 1
