E bine că filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor din România n-a uitat că tocmai s-au împlinit 250 de ani de la naşterea lui Ion Budai-Deleanu (şi 190 de la moarte, în 1820, dar despre asta, peste un deceniu), organizând un simpozion naţional dedicat autorului Jiganiadei.

Şi omul, şi opera (căreia, în scurta precizare introductivă ce însoţeşte Caietele editate cu acest prilej, Irina Petraş îi conferă, cu perfectă îndreptăţire, „semnalmente de capodoperă") meritau categoric, astăzi mai mult ca oricând, o repunere în discuţie. Dar, oare, chiar despre repunere în discuţie e vorba?

Mă tem că nu. Pentru cine cunoaşte subiectul, conţinutul acestor Caiete e destul de neofertant. În afară de câteva studii aproape canonice, reluate aici cu titlu de vademecum (G. Călinescu, D. Popovici, Ioana Em. Petrescu, Ion Istrate şi, nicidecum în ultimul rând, Nicolae Manolescu), surprizele sunt îngrijorător de puţine: un eseu al lui Cornel Regman, datând din anii facultăţii şi descoperit relativ recent în arhiva profesorului Henri Jacquier; două glose cioraniene semnate de Marta Petreu şi Ion Vartic; un fragment din licenţa, încă nepublicată, a lui Marius Chivu; o jumătate de idee aparţinându-i lui Ovidiu Pecican; şi, cu aceleaşi rezerve, o observaţie a lui Ion Pop-Curşeu. Li s-ar putea adăuga, ca picanterie, chiar dacă îndoielnică, mostra de repovestire în proză a Ţiganiadei, de curând pusă în act de Traian Ştef.

În rest, dacă este să fim riguroşi, nimic-nimic-nimic. Sunt mai multe probleme de metodologie pe care aş prefera să le discut aici. Prima dintre ele ţine de precaritatea critică, adică interpretativă, a intervenţiilor celor mai mulţi dintre participanţi (a căror dispersie geografică e cam localistă pentru un simpozion, totuşi, naţional). Spectacolul e, culmea, de-a dreptul trist. Lipsiţi de o viziune personală asupra lui Budai-Delean