Indiferente la declaraţii, la adresele oficiale sau la tăcerea foştilor securişti şi a Serviciului Român de Informaţii, umbrele trecutului i-au asediat lui Traian Băsescu din timp în timp liniştea, i-a pus la încercare nervii, aducîndu-l de mai multe ori în situaţia de a-şi pierde cumpătul şi de a se contrazice pe sine. Căci, în confruntarea cu trecutul, stăpînirea de sine se pierde, argumentele şi explicaţiile se sfărîmă de fapte. Inclusiv de acelea consemnate într-un anume registru, într-o zi de noiembrie a anului 1977. Complotul tăcerii Peste ceea ce se întîmpla cu foştii securişti din Portul Constanţa, coalizaţi într-un adevărat complot al tăcerii (cu excepţia reacţiei singulare a lui Mihai Avramides, ofiţerul operativ care l-a racolat pe Băsescu în 1977) şi dincolo de aceeaşi tăcere care a învăluit şi activitatea sa la Anvers, s-au găsit, în schimb, ofiţeri din fosta Securitate care să-i ia apărarea lui Traian Băsescu. În 6 octombrie 2005, Gheorghe Dinu a declarat că, din poziţia sa de fost şef al Serviciului Contraspionaj al Inspectoratului Judeţean de Securitate de la Constanţa, ştie că „Băsescu nu a fost informatorul meu sau al subalternilor mei“, fără să precizeze însă dacă Securitatea Portului Constanţa i se subordona sau dacă, încălcînd bine cunoscutul principiu al conspirativităţii „muncii de securitate“, ofiţerii îi raportau despre fiecare informator racolat. În schimb, fostul securist lăsa să se înţeleagă că alta ar fi fost situaţia lui Traian Băsescu la Anvers, căci „în toată lumea, numai ambasadorii, dar foarte rar, nu au fost ofiţeri acoperiţi“. Toate aceste jumătăţi de adevăr pornesc din liniştea încleştată cu care foştii ofiţeri de la Serviciul de Securitate al Portului Constanţa privesc în urmă, spre acea zi din noiembrie 1977. Explicaţia acestor atitudini a fost sintetizată de Mircea Dinescu, într-o declaraţie din 13 decembrie 2005. Membru