După ce am citit primele cronici la volumul Viaţa unui om singur, de Adrian Marino, publicat de Editura Polirom în martie 2010, şi după ce am văzut tevatura mass-media care s-a declanşat, am fost determinat să nu citesc cartea aceasta vreodată. După două decenii de exces mediatic, mă deranjează cînd un vector oarecare al mass-mediei de azi pare c-ar vrea să transforme în eveniment editorial vreun balon de săpun. Mi-am schimbat opţiunea după ce am citit un comentariu al dlui Liviu Antonesei, în care Adrian Marino era comparat cu Procopius din Cesareea. Chiar aşa să stea lucrurile? Aşa am ajuns să citesc, pînă la urmă, Viaţa unui om singur. A urmat o experinţă neaşteptată. Am citit paginile lui Adrian Marino cu un interes enorm, cu nelinişte şi cu pasiune. La un moment dat, am avut sentimentul că parcurg cea mai tristă carte pe care am citit-o vreodată, ca şi cum aş fi asistat la îndelungata descriere a unei rătăciri într-un labirint căzut în beznă. Am găsit deranjante la lectură unele repetiţii ale autorului (pe care o redactare atentă a cărţii le-ar fi putut elimina, după cum şi unele erori de transcriere şi de referenţiere ar fi putut fi corectate în decursul procesului editorial) şi cîteva locuri comune; dar, la o analiză de ansamblu şi punînd în balanţă cîştigurile deopotrivă cu minusurile, mi se pare că e vorba despre o carte de excepţie, care devine, de acum, o lectură esenţială pentru oricine interesat de cultura română din secolul al XX-lea (şi nu numai). Cartea aceasta nu mai poate fi ignorată, indiferent cît de mult s-ar duce controversa în jurul autorului. Şi iată de ce: această carte discută cîteva teme de mare interes (la care ne vom referi aici), teme pe care eu nu le-am văzut tratate în altă parte la un nivel mai amplu de profunzime. Pentru această profunzime, iertate îi sînt şi repetiţiile, şi orice alte scăderi stilistice.Riscul în cultura româ