Să mai zică cineva că ţiganii noştri nu ştiu să muncească!
Un bun amic din München, Radu Jansen, fost operator şef la Televiziunea Română, emigrat în anii '80 din ţară, mi-a povestit cum au reuşit autorităţile germane să rezolve problema cerşitului. Nu poţi cerşi oriunde şi oricând. Trebuie să obţii de la Primărie o patalama, un permis de cerşetor pentru care - normal - plăteşti o taxă. Mai mult, trebuie să ai un loc fix, nu cerşeşti aşa, alandala, umblând de capul tău pe stradă, prin metrou etc. Taxa variază în funcţie de locul unde şi de perioada când activezi. În Marienplatz, chiar în faţa Primăriei, taxa e mai mare decât, să zicem, în faţa gării, pentru că şi afluenţa turiştilor mărinimoşi e mai mare în centru decât la periferie. Şi nu poţi cerşi acolo la infinit, ci ai un program fix: cerşeşti de la 16 la 18, după care vine colegul cerşetor Hans, de la 18 la 20, după care fratele Kurt şi aşa mai departe, până la miezul nopţii fix, că şi alţi trebuie să câştige, democratic, o pâine. Dacă te-a prins vreun „polizei" la ora unu noaptea cu mâna-ntinsă, ai beulit-o: duba te mănâncă. De-aia nu prea vezi prin München cerşind conaţionali de-ai noştri mai tuciurii: firi prin excelenţă nomade, nu s-au putut adapta acestor rigori statice, nici ideii de „ausweis".
Şi, totuşi... Acelaşi amic neamţ mi-a arătat chiar la debarcaderul din faţa Pieţii San Marco, la Veneţia, o statuie reprezentând-o pe Laura, iubita lui Petrarca, după cum scria pe piedestal. Jurai că e, într-adevăr, statuie. „Dă-i un euro şi întreab-o de unde e", mi-a şoptit amicul. Am aruncat moneda în cutia de lângă piedestal şi am întrebat. „Din Câmpia Turzii" - a venit răspunsul de undeva din stomacul iubitei lui Petrarca, fără ca buzele să i se mişte un milimetru. „Şi cum te cheamă?" „Cerasela", a zis, împietrită, Laura. M-am uitat în jur şi-am văzut, vizavi, un piedestal gol, pe care scria „Petrarc
