Încerc să dau curs aici unui îndemn pe care mi l-a făcut nu demult Nicolae Manolescu, acela de a scrie amintiri despre lecturile mele cele mai vechi.
Ai să vezi, mi-a spus, o să-ţi facă plăcere să scrii despre ce şi cum citeai în copilărie, despre cum îl citeai pe Jules Verne sau pe alţi autori care atunci îţi mergeau la inimă. Îmi vorbea din experienţă, bineînţeles, criticul care evocase cu atâta căldură şi farmec, în Viaţă şi cărţi, lecturile propriei copilării, scotocitor nesăţios, după cum ni se prezintă, al bibliotecii bunicilor dinspre mamă şi al celei a legendarei strămătuşi.
Încerc deci, astfel îndemnat, să cobor la rândul meu pe firul amintirii lecturilor de odinioară, fără să pot ajunge, îmi dau acum seama, la chiar prima carte citită. Nu mai ştiu care a fost. Ştiu sigur însă care a fost una dintre primele.
O am de altfel în faţă, păstrată ca prin minune în bibliotecă. Mi-a răsărit în minte îndată ce m-am hotărât să pun pe hârtie aceste gânduri, am căutat-o şi am găsit-o repede. Faptul m-a mirat. Sunt cărţi pe care le-am adus în casă ieri sau alaltăieri şi se şi ascund printre cele vechi. Cu greu dau de ele, pe când aceasta la care mă refer, deşi nu mai umblasem cu ea de ani şi ani, a ieşit la lumină de îndată ce m-am gândit la ea. Curios lucru!
Dar să ajung să şi numesc, după atâta ocol, cartea cu pricina, aceea despre care spuneam că este printre primele pe care le-am citit. Este vorba de o culegere masivă a scrierilor lui Ion Creangă (fără, totuşi, poveştile licenţioase), intitulată Opere complecte şi prevăzută cu două prefeţe, una scrisă de Constantin Botez, „fost Inspector General al Învăţământului", cealaltă de G. T. Kirileanu şi Ilarie Chendi. A doua o reproduce, de fapt, pe aceea a ediţiei Minerva din 1906. Volumul are la sfârşit un tabel de „cuvinte mai neobicinuite" alcătuit de Al. Vasiliu, în
