În principiu, patrimoniul unei ţări se împarte în cel material şi în cel imaterial sau intangibil. Atât primul cât şi ultimul pot figura pe lista patrimoniului mondial, adică pe cea a UNESCO, şi, spre cinstea ei, România este destul de bine reprezentată astfel. Ca patrimoniu material figurează pe lista UNESCO cetăţi dacice, biserici cu pictură exterioară din Bucovina, precum şi mânăstirea Hurezu şi câteva biserici ­fortificate din Transilvania. Deocamdată, în aceeaşi onorantă listă, suntem prezenţi, ca ­patrimoniu imaterial, prin jocul căluşarilor şi prin doină.

În haosul creat în ţară de douăzeci de ani încoace, patrimoniul material a fost lovit de un destin tragic, o parte dispărând pentru totdeauna, o altă parte aflându-se într-un mare pericol. Puţini oameni politici se gândesc la legătura profundă dintre patrimoniu şi specificul naţional, la spiritualitatea noastră. Situaţia este cu atât mai ciudată cu cât chiar şi monumentele protejate de UNESCO sunt neglijate de autorităţile române, unul dintre cele mai elocvente exemple în acest sens fiind cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, aproape ignorată de arheologii români şi făcută vraişte de braconierii arheologici în căutarea tezaurului lui Decebal! Cât despre Bucureşti, ce să mai vorbim?

Multe dintre monumentele istorice şi de artă din Capitală, scăpate ca prin minune de buldozerele lui Ceauşescu, au fost rase de pe suprafaţa pământului sau sunt pe cale să se prăbuşească, ignorate atât de ­Ministerul Culturii cât şi de Primăria Generală. Nici clădirile care au rămas încă întregi nu sunt la adăpost. Prin incompetenţa sau mituirea autorităţilor, alături de vechi şi frumoase palate sau case, au răsărit în acest ­încercat oraş locuinţe de neam prost sau sedii de instituţii şi birouri atât de urâte încât îi înspăimântă nu doar pe bucureşteni ci şi pe ­călătorii care se ­încumetă să caute ­farmecul sau speci