Ni s-a spus că stricăm imaginea oraşului. Şi că orice ar face ei, noi tot nemulţumiţi suntem. Ni s-a spus că avem orbul găinilor şi că le căutăm nod în papură. Că scriem numai despre lucruri urâte. Şi, într-un fel, au dreptate.

Chiar dacă se fac a nu înţelege că rostul presei într-o societate degradată ca a noastră este să indice problemele, să scoată la lumină abuzurile, să sublinieze erorile, să pună reflectorul pe bufonii din politică şi administraţie, să le demaşte impostura, într-un fel au dreptate.

Sunt, la rândul meu, nostalgic după normalitate, după o viaţă fără problemele României prezente, fără mânăriile şi coteriile unor politicieni expiraţi din punct de vedere doctrinar şi moral, fără aroganţa şi neghiobia băieţilor de cartier deveniţi politicieni ori oameni de afaceri. Mi-e dor şi mie de o Brăilă aşa cum poate nu a fost vreodată, fără stridenţa mirosului de rahat de porc, fără tupeul proxeneţilor ce-şi etalează BMW-urile pe Călăraşi, fără rebranduirea postmodernă care atestă că Brăila a dat-o ţării pe fiica sa, Sexybrăileanca. Apoi fără mafie imobiliară, fără interlopi şi fără funcţionari corupţi.

Prin urmare, în următoarea jumătate de text, o să încerc să-ţi spun ce-mi place aici. În fond, de ce iubesc Brăila? Ei bine, ador să o văd seara, din barcă, luminoasă şi caldă, aşteptându-mă la mal. Îmi place să-i colind străzile, să-i admir clădirile ridate de vreme. Este un loc, undeva, deasupra falezei - pe strada Orientului, cred -, de unde poţi vedea turnul Morii Violatos, apoi Dunărea toată până hăt, departe, către Şantierul Naval. Nu vine multă lume acolo, dar apusurile-şi despletesc în cascadă carnavalul colorat pe un cer atât de larg, cum nu poţi vedea probabil în nicio zonă centrală a vreunui alt oraş din România. Îmi place teatrul din Brăila. Şi nu-i vorba numai despre clădirea asta impunătoare, cu holul ei monumental, nu-