Pentru destui cititori europeni (şi nu numai) cel mai insolit şi bulimic-ezoteric roman din secolul XX este Dicţionarul khazar. Roman-lexic în 100.000 de cuvinte de Milorad Pavic(traducere de Mariana Stefănescu, Editura Nemira, 1998), măcar pentru faptul că este o carte care distruge (stimulator) ideea canonică de roman şi postura la fel de clasică de cititor.

Ca metaficţiune, Dicţionarul khazar se dovedeşte a fi o carte borgesiană de nisip, moştenind şi reciclând (reinvestind) trucurile scriitorului argentinian; ideea de roman este minată prin implozie, iar condiţia cititorului este bulversată în sens extrem prin experimentul la care este supus acesta (el trebuie să fie un experimentalist şi, în acelaşi timp, un erudit cu tendinţă!). În privinţa cititorului, autorul este chiar mai vădit implicat în a-l mina, întrucât Dicţionarul khazar începe nu în zadar cu următoarea dedicaţie şi precizare:

„Aici zace cititorul Care nu va deschide niciodată Această carte. Aici e mort pe vecie."

Desigur, cititorul este mort în chip simbolic, datorită regimului alter propus de romanul lui Pavic: întrucât romanul de faţă şi lectura sa pot fi adaptate în funcţie de fiecare cititor, oricine având posibilitatea de a consulta şi construi un dicţionar khazar unic, datorită cheii de lectură asumat subiective. Nici măcar nu este nevoie ca Dicţionarul khazar să fie citit în totalitate - ce provocare mai mare decât atât? Apoi, cartea poate fi parcursă de la stânga la dreapta şi invers sau chiar în diagonală. Fireşte, autorul se joacă viclean cu stimabilul cititor, răsucindu-l pe toate părţile şi năucindu-l. La un moment dat este intuită (şi intuibilă) în roman chiar o lege internă a creatorului multiplu: „Ce-ar fi dacă s-ar ticlui un lexicon al cuvintelor din care e făcută o carte, pentru ca mai apoi cititorul să şi-o încropească singur?" Sugestia es