Impresia puternică pe care o produce la lectură cartea lui Ion Vianu, "Amor intellectualis"*, poate fi descompusă în maniera autorului: din unitatea ei psihologică, spre complexul de elemente, proprietăţi, înzestrări şi calităţi care au determinat-o.
Acestea lucrează în mod vizibil pe parcursul autobiografiei, orientînd-o într-o altă direcţie şi ridicînd-o la un alt nivel decît cel al memorialisticii autothone predilecte după 1989. Cu excepţii luminoase care confirmă regula, traversăm prin numeroase "mărturii" oferite în ultimii ani un teren al egolatriei şi al resentimentului uman-scriitoricesc. În libertate regăsindu-se, memorialistul român ştie tot şi condamnă circular, punîndu-se în centrul spiritualităţii naţionale şi rezervînd celorlalţi roluri de contemporani meschini. Un subiectivism îngroşat îi colorează nu numai pe cei din jur, ci şi intervalul istoric, de obicei rescris fantezist ori fantasmatic, în loc de a fi evocat.
Faţă de această modalitate "artistă", debitoare ficţionalului, încercarea şi reuşita lui Ion Vianu ţin de un regim aproape ştiinţific al strîngerii şi organizării materialului biografic. O culme de scrupul auctorial găsim într-o digresiune a omului de ştiinţă, prozator în alte cărţi, memorialist aici, dar unul atipic: "Povestirea mea nu ar fi cu putinţă dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele sînt posibile atîta vreme cît i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor la care nu ai asistat. Punînd în lumină, la unul, la celălalt, poziţiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nici o formă dispuşi să cedeze, dar şi slăbiciunile, micile sau marile fisuri ale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi s-au înfruntat şi în realitate. (...) Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune