Împlinirea unui deceniu de la stingerea din viaţă a celui care a fost Alexandru Duţu (1928-1999) i-a prilejuit discipolului acestuia, Laurenţiu Vlad, realizarea unei ediţii de texte din anii 1990-1998 ale istoricului dispărut. Om de cultură vastă, posesor al unor mijloace de expresie diversificate, profesorul Duţu a colaborat masiv la revistele de cultură ale momentului, continuînd, în acelaşi timp, să furnizeze şi disciplinei istorice texte reprezentative. Volumul Lumea dinăuntru şi lumea dinafară (Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, 354 p.) reuşeşte să contureze într-o manieră convingătoare cîteva dintre cele mai importante tendinţe explorative ale autorului, din articole grupate tematic, cu atenţie faţă de complementarităţi şi înrudiri, de către merituosul îngrijitor al ediţiei. Au trecut însă zece ani de la dispariţia acestui spirit de aleasă cultură, pasionat nu numai de descifrarea civilizaţiei româneşti în contextul sud-estului european, ci şi de profilarea ei în ansamblul modului european de a fi şi, în ciuda golului vizibil pe care dispariţia lui l-a lăsat în urmă, revenirea în atenţie a operei pe care a lăsat-o în urmă ezită. Nu este, de altfel, un caz izolat printre istoricii de merit a căror prezenţă printre noi a rămas să fie mediată numai de litera cărţilor lor. Dacă David Prodan şi Pompiliu Teodor beneficiază de atenţia postumă a colegilor grupaţi în cuprinsul unor volume omagiale, Ştefan Pascu şi alţi autori importanţi ai deceniilor dinaintea marii schimbări din 1989 nu par să facă obiectul unor cercetări valorizatoare în manieră critică. Totodată, ultimii douăzeci de ani nu au adus cu ei inaugurarea unor ediţii de opere ale autorilor care, trecînd la cele veşnice după ce creaţia lor a atins punctul final, au marcat epoca prin contribuţia lor. O excepţie de la acest caz cvasigeneralizat este arheologul şi istoricul Radu Popa, dar pentru