Republica literelor, cea din Renaştere, s-a dizolvat şi s-a retras în munţi, fără ca nimeni s-o ameninţe cu exterminarea. Acolo, însă, îi doresc oricui să ajungă pentru a gusta din deliciile unei cetăţenii ideale. La o recentă dezbatere despre poezia românească actuală, una dintre divergenţele care-i opunea pe „tineri“ „seniorilor“ pornea din viziunea diferită asupra creaţiilor literare găzduite în spaţiul virtual. Argumentele sînt uşor de dedus: veteranii şi consacraţii susţineau că pe net poţi posta orice, iar adevărata legitimare ţi-o oferă doar hârtia tipărită – cartea (inclusă şi ea într-un sistem editorial ierarhic). Nu vreau să prelungesc o dispută care nu poate fi continuată fără luarea în seamă a prea multe variabile pentru scopul acestui text. Cert e că, permisiv cum este, Internetul are o funcţie nu atît axiologică, cît socială în interiorul domeniilor în care intervine. Astăzi, cînd circulaţia textelor literare este mai intensă ca oricînd, şi cînd puţine dintre ele ajung sub ochii criticilor – ei înşişi figuri sociale marginale –, sociabilitatea literară şi artistică contează poate mai mult decît critica în menţinerea unor oaze de creativitate pe un teritoriu dominat de strategiile standardizante ale instituţiilor capitalismului democratic. Fără îndoială, literatura şi arta contemporană nu se pot lăuda cu autarhia. Cu toate că depind de acelaşi sistem, artiştii – cei tineri, cel puţin – îşi asumă uneori o conduită socială marginală şi-şi pot permite să creeze pentru puţini, la distanţă de exigenţele plus-valorii şi ale bunului-simţ consumist. Aici începe scurta mea poveste: există un blog numit Reţeaua literară, inaugurat de poetul Gelu Vlaşin (http://reteaualiterara.ning.com/), după întoarcerea lui din Spania. Reţeaua literară a organizat în primăvară un concurs de poezie şi proză. Am fost membru în juriul care-i cuprindea pe Octavian Soviany şi