Soi mai rău decât moftangiii lui Caragiale sunt slujnicarii lui Filimon. Probabil că societatea ceva mai căpătuită de pe la sfârşitul secolului va fi făcut, deja, din ei micii proprietari cu oarece principii încălecate de rele purtări, scumpi la tărâţe şi ieftini la făină. Însă la tinereţe, sub pana unui romancier a venir, cresc pripit, pe drojdia cea mai ordinară.
Fiziologia lor, a chibiţilor unui guvern din umbră, am zice astăzi, e Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala, nuvela lui Filimon publicată, în 1861, în Revista Carpaţilor, şi reluată, la câteva luni, în culegerea Mateo Cipriani, Bergamo şi Slujnicarii. Târziu, în 1916, reapare la Editura Librăriei H. Steinberg şi fiul, cu o prefaţă de Mihail Dragomirescu, şi avantajul de a-i pune alături pe Filimon şi pe Caragiale nu-i scapă conului Mihalache.
Probabil că e şi singurul fel în care această încercare în proză se salvează. Arătându-ne ucenicia unor tipuri pe care, cu Caragiale, ni le vom asuma ca pe-o fatalitate. La drept vorbind, sunt nişte căutători de căi de acces, într-o epocă a căutărilor, nişte clandestini, într-o epocă a clandestinităţii. Dar ce-i deosebeşte pe ei de romanticii care intră în frăţii şi tăgăduiesc ordinea dată e enorma lor versatilitate. Pe care şi-o vor păstra, în forme ceva mai simpatice, la Caragiale tatăl şi fiul. Felul în care se folosesc de onoare e strict instrumental, fără consecinţe. Sunt nişte profesionişti ai expedientului, care mărturisesc, ei, fermenţii schimbării, o libertate ocupaţională de modă veche: „mă iartă, domnule, eu nu metahirisesc nici o meserie, numai proştii au meserii." În această formă, nu în aceea, caducă, a absolvirii de muncă prin naştere şi rang, ideea revine periodic în cultura noastră. Imaginea omului care se descurcă, independent de calităţi şi, mai ales, de calificări, se suprapune lesne peste ideal. Iar