Mi s-a întîmplat, în cei 40 de ani de cînd scriu teatru, sǎ fiu motivat în abordarea unui subiect de diverse "întîlniri cu hazardul". Mai des decît m-aş fi aşteptat, scrierea unor piese mi-a fost declanşatǎ de o imagine, de o frazǎ, de un fapt divers, de o ştire cititǎ în presǎ, de o întîlnire cu un artist sau de o comandǎ de text propusă de o companie. A scrie literaturǎ este un act misterios şi motivaţiile acestui act pot fi uneori legate de întîmplare, de hazard…
În România anului 1984, toţi eram în postura cîinelui care cerea ajutor dintr-o fîntînǎ pǎrǎsitǎ
Una dintre piesele mele nǎscute dintr-un fapt divers este Buzunarul cu pîine, o piesǎ jucatǎ destul de des, una dintre cele mai memorabile montǎri fiind realizatǎ la Teatrul Metropolis de la Bucureşti, cu Oana Pellea şi Sandu Mihai Gruia în distribuţie. Aceastǎ piesǎ nu s-ar fi nǎscut însǎ dacǎ, în 1984, absolut din întîmplare, nu m-ar fi marcat o imagine uluitoare, cea a unui cîine viu care lǎtra dintr-o fîntînǎ pǎrǎsitǎ. Eram, pe vremea aceea, profesor într-un sat din apropirea Bucureştiului, un sat care se numea Dorobanţu-Plǎtǎreşti. Fǎceam o navetǎ obositoare, cu patru mijloace de transport. Plecam, pe la ora cinci şi jumǎtate, din cartierul Drumul Taberei cu autobuzul 368, luam apoi metroul de la Staţia Eroilor pînǎ la gara 23 August, continuam apoi cu trenul pînǎ la localitatea Plǎtǎreşti, de unde mai aveam patru kilometri pînǎ la şcoalǎ, patru kilometri pe care îi fǎceam cu bicicleta. Toţi colegii mei aveau cîte o bicicletǎ, pe care şi-o ţineau într-o magazie lîngǎ garǎ. Acest ritual se derula deci zi de zi. Strǎbǎteam cu bicicleta o cîmpie neprimitoare şi treceam zi de zi pe lîngǎ o fîntînǎ pǎrǎsitǎ cǎreia nu-i acordam de fapt nici o atenţie. Pînǎ cînd… într-o bunǎ dimineaţǎ, trecînd ca de obicei grǎbit pe lîngǎ fîntînǎ, am auzit un cîine lǎtrînd din interior. M-am oprit şi am privit în
