Nu mă pot lăuda cu un simţ deosebit al naturii. Am fost totdeauna înclinat să asociez peisajului un element cultural. Teza lui Blaga despre spaţiul mioritic mi s-a părut totdeauna contestabilă , dacă o luăm în litera ei: simplă speculaţie fără mare temei.

Dar dacă vedem în ea o formă de a „culturaliza" natura, o găsesc cât se poate de sugestivă. Pentru că se referă la o natură aşa-zicând povestită, nu descrisă, altfel spus, înfăţişată cu tâlc de un filosof. Asocierea de care vorbesc poate lua şi forme banale. Privesc, iată, de pe balconul casei mele de la Câmpulung Muscel, satul Bughea, de sub masivul Iezer-Păpuşa. Toţi cei care mă vizitează admiră peisajul, superb, mai ales scăldat în lumina apusului, în care munţii din fundal se conturează maiestuoşi. Nu ca să le stric plăcerea, ci ca să-i dau un sens mai adânc, le aduc aminte de versul lui Baudelaire în care poetul se închipuie dormind la sânul iubitei „comme un hameau paisible au pied de la montagne" sau le spun că poetul câmpulungean Mihai Moşandrei, pe care l-am cunoscut în anii 70, mi-a povestit că venea în Bughea ca adolescent, împreună cu Ion Barbu, câmpulungean şi el, ca să caute melci şi că, foarte probabil, poemul de debut i-a fost inspirat acestuia din urmă de escapadele lor de odinioară. Fără referinţa la Baudelaire şi la Barbu, peisajul şi-ar pierde în ochii mei jumătate din farmec.

Am şi un exemplu oarecum diferit. Am fost, cu peste un deceniu în urmă, în Africa de Sud, într-o delegaţie parlamentară. Călătorie greu de uitat, desigur, mai ales că mi-a oferit prilejul să-l întâlnesc pe Nelson Mandela, o personalitate carismatică, de care am fost profund impresionat. Am petrecut atunci două zile în National Krüger Park, marea rezervaţie din nord-estul ţării, am văzut şi am fotografiat de aproape lei şi girafe, hipopotami şi zebre. Am fost hipnotizat de cerul nocturn al e