Nu-mi imaginez ce poate fi atât de interesant şi de înălţător pe culmile idealurilor lumeşti, la bătăliile pe funcţii. Li se lipeşte la propriu scaunul de poponeţ încât le e ruşine să părăsească biroul?
Am văzut zilele trecute o stea căzătoare şi mi-am pus o dorinţă atipică: să văd un politician normal (da, asta era la ora aceea cea mai arzătoare dorinţă, pentru că auzeam fără să vreau de la TV-ul vecinilor hipoacuzici un talk-show politic). Din păcate pentru mine şi pentru sociologi, care ar fi avut motiv de congrese pe tema asta, am spus dorinţa cu voce tare. Aşa că s-a spulberat şi ultima şansă a omenirii de a vedea un fenomen, cu toate că normalitatea este o noţiune statistică. Şi conform acestei statistici, s-ar putea ca ceea ce consideră unii ca mine a fi normal, să constituie minoritatea şi, deci, să nu conteze la calcul. Revenind la politică, pentru că doar EA ne conduce destinele... pe scurt, muritorii de pun ştampila nu prea contează. Important este pentru fiecare om ce a plătit o cotizaţie mai grasă la partid să posede, cât mai repede posibil, o funcţie de serviciu. Pentru că, nu-i aşa, toţi românii se cred şefi. Nu contează cât de şefuţ eşti, treaba este bună dacă mai e unul sub tine, căruia să-i arăţi cât de deştept eşti tu şi cât este el de prost. De cele mai multe ori, cei capabili nu vor deveni şefi pentru că, ori nu vor, ori nu îi vor. Şi la această fază ajungem la problema esenţială: ca să trăieşti bine în România trebuie să fii ţigan...aşa cum era asimilat acest apelativ când erau bunicii noştri tineri. Vă mai aduceţi aminte de ţiganii ăia mici, puradei, care stau prin gară, trimişi de balabuste la cerşit, extrem de murdari şi rupţi? Şi care, cu o mână îşi şterg oarece secreţii vâscoase de la nas, iar pe cealaltă o întind „M dai ş mie tanti, m dai?". Şi se ţin scai de tine până ţi se face greaţă şi, ca o încununare a reuşitei lor, le dai bani
