Pentru Mohammad-Reza Djalili (”Iran: l’illusion réformiste”, Presses de Sciences-po, Collection Bibliothèque du citoyen, 2001), cazul iranian rămâne ilustrativ pentru genul de laborator în care se pot pregăti reţete ale intoleranţei. Şi, implicit, ale eşecului. Religia, politica şi revoluţia au format aici un soi de triunghi al Bermudelor. El a aspirat orice caracteristici democratice, le-a prelucrat în exact contrariul lor şi le-a repus în circulaţie sub forma unui reţetar de un dogmatism aiuritor.

Djalili repune în discuţie contribuţia părinţilor spirituali ai revoluţiei islamice – Djalal Al-e Ahmad şi Ali Shariati. Cel dintâi publica în anii ’60 un eseu intitulat ”Garbzadeghi”, tradus şi tipărit în franceză sub titlul ”l’Occidentalite” (L’Harmattan, 1988). Ideea era, subliniază Djalili, că ”Occidentalita este un soi de maladie ce a infectat societatea iraniană şi, de aceea, trebuie scăpat de ea cât mai repede cu putinţă.”

Djalili se arată amuzat cât de repede a câştigat acest ”diagnostic” sprijinul aproape unanim al tuturor celor ce nu prea ştiau cum să explice o acută criză de identitate a societăţii iraniene. Al-e Ahmad, fiu de mollah şi, reaminteşte Djalili, ”rând pe rând, comunist, socialist, tiers-mondist şi islamist”, oferea soluţia convenabilă tuturor, oameni aparţinând celor mai diferite şi deseori fanatic de învrăjbite tendinţe sociale şi politice.

Cel de al doilea, Ali Shariati, prelua ideea lui Al-e Ahmad şi propunea drept soluţie finală împotriva modernităţii transformarea şiismului (binenţeles, prin “purificare”) într-o ”ideologie de luptă”.

Zis şi făcut. 1979 avea să pună în practică această strategie iar pentru o vreme ”unitatea aparentă a universului intelectual iranian” avea să fie salvgardată. Totuşi, sunt ani buni de când eşecul islamului politic şi criza acută a însuşi conceptului de ”stat islamic” constituie evidenţe i