Un vânt călduţ, iţit din senin, se joacă în părul nostru şi ne îmbrăţişează cu miresme de cetină proaspătă şi de flori sălbatice, de munte. Îngânat de vânt, bădia Nicolae Juravle cântă la tilincă. Doina sa e purtată peste creştetele brazilor semeţi din pădurea Brodinei, fără să fie oprită la graniţa ucraineană. Bătrânul doineşte aparte. Sunetul tilincăi sale, confecţionată dintr-o ţeavă de alamă, fără dop, cu orificii pe o parte, asemenea fluierului, este completat de un sunet gutural care sporeşte valoarea melodiei. Doina sa este gravă, emoţionantă. E impresionant cum din instrumentul acela, aparent banal, sunt redate vreo 20 de armonici. Bădia şi l-a confecţionat singur. N-a avut în neam alţi fluieraşi.
A învăţat să cânte la fluier pe la 6 ani, mânând oile pe munte. I-a plăcut doina auzită la bacii de la stână. Prin cânt, bătrânul redă povestea ciobanului care şi-a pierdut mioarelele. "Cântam cu oile, o doină: Ciobanul care şi-a prăpădit oile. La început cântecul e trist, ciobanul e necăjit că şi-a pierdut oile. Apoi, a găsit nişte cioate care erau arse. Era bucuros că a găsit urme şi începe să cânte de joc. Când s-a apropiat şi a văzut că erau cioate iar s-a amărât şi a început o doină de jale. Ei... astea au fost «A oilor»", ne spune bădia Juravle, apoi completează povestea: "Când eram băiat mic se făcea tilincă din paltin. Aceea horea tare". Bătrânul nu mai ştie pe altcineva care să cânte cu un astfel de gâjâit şi e mâhnit că tineretul a uitat de tilincă. Recunoaşte că nu e lucru uşor să cânţi la un astfel de instrument, o ţeavă fără dop. Faţa i se luminează când începe a povesti din întâmplările petrecute la stână, de peripeţii de pe munte.
"La stână, aşa, pe la amiază, trebuia să vină oile. Cântam eu «A oilor» şi mioarele veneau. Seara, pe la ora 5:00, trebuia să vină la muls. Se dădeau semnale pentru muls. Şi dimineaţa se cânta la stân
