În România trăiesc 80.000 de persoane cu deficienţe vizuale, cărora statul le asigură doar indemnizaţia legală, fără cursuri de formare profesională, locuri de muncă sau finanţarea construirii Centrului Social de Reabilitare a Nevăzătorilor, nici măcar a unui centru de dresaj a câinilor pentru nevăzători.

Pentru copiii cu deficienţe de vedere, lucrurile stau mai prost, existând câteva şcoli gimnaziale, printre care şi cea din Str. Austrului 33, din Bucureşti. Din nefericire, majoritatea acestora nu îşi continuă studiile după clasa a VIII-a.

În iunie, proiectul "Arta uneşte sufletele fără discriminare" încerca să atragă atenţia asupra nevoilor copiilor nevăzători. Câte 12 puşti, între 11 şi 14 ani, cu diferite grade de deficienţe, de la şcoala pentru deficienţi de vedere din Bucureşti, au vizitat Muzeul Naţional de Artă al României şi au participat la ateliere de creaţie. Întrebaţi despre această idee, copiii normali au răspuns: "Copii care nu văd la muzeu? Păi dacă nu văd, ce rost are?". Dacă am reuşi să trecem dincolo de barierele sociale şi de prejudecăţile cu care se confruntă în România persoanele cu astfel de deficienţe, am putea avea surprize. "Când oamenii îi acceptă, când simt că există comunicare, cuceresc prin seninătatea lor sufletească", afirmă Rodica Colgiu, profesoară la Şcoala pentru deficienţe de vedere, care se implică activ în integrarea elevilor dânsei într-o societate care îi marginalizează.

Încă de la poarta muzeului, puştii sunt aşteptaţi cu amabilitate de angajaţii de aici. În Galeria de Artă Românească sunt puţin stingheri, apoi au început să atingă sculpturile, ce aparţin unor artişti ca Ion Georgescu, Miliţa Petraşcu, Oscar Han. Simplitatea şi firescul purtării lor te cucereau pe loc, după ce atingeau piatra sau bronzul exclamau "piatra e mai rece ca bronzul", apoi trasau cu buricul degetelor conturul