De ce poți avea un sentiment de regret când afli că 213 angajați ai Spitalului Județean Constanța vor rămâne fără locuri de muncă?
„Ți-ai găsit cui să-i plângi de milă“ sau „Și așa tocau banii degeaba“, au fost primele reacții ale celor din jurul meu atunci când s-a aflat despre valul demiterilor. Știu foarte bine cum este răspândită infecția șpăgii și a incompetenței în organismul spitalicesc. Știu cât de imperfect este. Chiar a fost un moment când defectele din sistemul sanitar le-am simțit din plin pe propria-mi piele, dar tot atunci am văzut că nu toți sunt o apă și-un pământ.
Erau vremuri când cei care își iubeau meseria și nu tratau pacientul precum un produs defect adus în garanție, încă nu apucaseră drumul străinătății. După plecarea lor au rămas, în mare parte, începătorii, inadaptații și neprofesioniștii cu foamea-n glandă.
Cinci dintre cei dați afară acum sunt medici, iar restul sunt asistente și infirmiere. Și de unde regretul? Cei mai mulți dintre ei sunt oameni care acasă au de hrănit una sau mai multe guri. Copii care nu au absolut nicio vină că părintele, atunci când este la serviciu, se comportă ca un robot ce capătă sentimente umane numai când simte o bancnotă înghesuită în buzunarul capotului.
De cealaltă parte suntem noi, restul, care acum, pe lângă codițiile mizere și tratamentele primitive vom avea de suferit și din cauza unei lipse de personal medical și mai mare. La fel de dureros este că mulți dintre noi nici măcar nu avem de unde alege. Ce să facem? Nu toți ne permitem să ne tratăm la Viena, spre exemplu.
