In inima Bucurestiului, langa Casa Poporului, ascunsa dupa blocurile in care urma sa stea lafaindu-se nomenclatura comunista, se afla Manastirea Antim. Zidurile batrane de caramida, smerite in spatele uriaselor blocuri, iti pot depana povesti de acum sute de ani, de pe vremea cand domnii vegheau asupra tarii, iar legea ei era crestina. Dar daca le intrebi ce s-a intamplat in ultimii zeci de ani, sigur iti vor spune despre viata unui smerit parinte, care nu a cautat slava oamenilor, dar catre care acestia s-au indreptat mereu, ca la un liman al linistirii si povetei: parintele Sofian Boghiu, supranumit "apostolul Bucurestiului". De la trecerea sa la Domnul au curs opt ani. E putin pentru vesnicia dintru care el se roaga, dar e mult pentru noi, cei osteniti de trecerea clipelor.
Cand intru in biserica manastirii parca il vad si acum, alb ca o statuie greaca, luminand prin stravezimea fetei coltisorul de biserica in care spovedea. Statea pe scaun mereu aplecat cu urechea spre credincios, ca o pasare atintita spre un adanc de apa, gata sa prinda orice suspin, orice soapta sau murmur care putea vadi indreptarea. Adasta asa ore in sir, ascultare pietrificata, neclintita de varsta si nici de orele tarzii din noapte. Ultimul credincios parasea biserica tarziu, mult dupa miezul noptii, uneori la ora 2 sau 3 dimineata. Atunci pleca si parintele, desi pe umerii sai apasau peste 80 de ierni si multi ani de inchisoare.
Spinarea sa, de om batran, nu l-a urmat insa mereu in ravna. Vesnic indoita spre ascultare, s-a frant! Din ea s-a smintit un disc, apoi parintele a paralizat si din acea paralizie s-a ridicat temporar, numai pentru a pleca la ceruri, in dimineata zilei de 14 septembrie 2002, chiar in timp ce in biserica se savarsea Liturghia praznicului Inaltarii Sfintei Cruci. A fost pomenit de doua ori la ectenii, o data ca staret al asezamantului, la vii, si apo
