Cateodata am senzatia ca Romania e o tara adormita intr-o letargie sora cu o coma profunda. Am senzatia ca am adormit cu totii, un somn bizar, de parca am fi fost injectati cu un drog, nu atat de puternic sa te omoare, dar destul de potrivit sa iti amorteasca creierul si spiritul de-a sti sa lupti pentru demnitatea ta.
Si stau si scriu acest articol si ma gandesc la aceasta catalepsie a natiunii noastre, natiune despre care invatam la scoala ca este de sorginte latina, popor darz si luptator, harnic si neinfricat.
Oare istoria ne-a pacalit sau ceva sau cineva ne-a adus in starea asta de somnolenta, indiferenta si dezumanizare? Oare ce s-a rupt si de ce s-a rupt, de-o buna bucata de vreme, in evolutia si mersul lucrurilor in Romania?
Atatea secole am luptat pentru dezrobire si identitatea noastra ca neam, cu popoarele barbare. Si pana la urma ne-am castigat independenta de stat liber si unitar. Si acum, se pare ca traim, aproape apocaliptic, in cel mai cumplit paradox existential. Acela de-a fi un stat liber si independent si de-a fi condusi de niste minti diabolice. S-a luptat si s-a varsat sange pentru demnitatea noastra, ca neam si fiinta si oare cu ce ne-am ales?
Am senzatia ca nu mai avem popor, ci doar o biata populatie, debusolata, dezorientata, dezarmata, dezinteresata, intr-o lehamite generala, o populatie desconsiderata si umilita, fara a se mai numi cetateni si doar alegatori, populatie din care cineva, cu o telecomanda blestemata, poate face orice.
Si daca tot ne complacem sa dormim toti asa, macar, haideti sa facem un exercitiu de imaginatie. Visele noastre inca nu au fost impozitate, nu se stie asta pana cand.
Hai sa visam ca toti adevaratii nostri oameni politici si de cultura care au fost, ar trai acum, in acelasi timp cu noi. Hai sa zicem asa: ce ar fi daca in Romania de azi ar fi