„Eu trec prin criză cum treceam prin furtunile pe mare, cu fruntea sus", zicea el între două pahare şi un pas de dans la „Cireşica". Oricum, cu pragurile înalte de la Palatul Cotroceni, ai fi prost să ţii capul plecat.

Pe aici, după blocurile gri, mai nou peticite pe apucate cu scârţiitoare, e cam greu cu asta. Nu prea văd frunţi în ultima vreme. Cei bătrâni merg cocoşaţi, căutând parcă să intre mai repede în pământ. Cei mai tineri au privirea pierdută undeva între un credit la o bancă nenorocită şi un mesaj de concediere. Asta dacă nu se calcă pe picioare între două ghişee, să lase ofrande pentru frunţile neîncreţite ale ţării. La şcoli este destul de complicată vorba asta, cu „fruntea sus". Pe unele „ţaţe" le cam strânge stomacul şi le apasă pe coloană. Cei mici au capetele plecate peste cărţi, buchisind o „istorie de sacrificii, de la Decebal până-n prezent".

„Să avem fiecare grijă de noi, să nu aşteptăm să aibă grijă alţii, inclusiv statul", zicea el între un apartament de un milion de dolari luat odraslei celei mari şi un post de parlamentar dăruit celei mici. Oricum, în jipanele parcate aiurea e şi greu să ţii capul plecat. Altfel, n-apuci să vezi dacă la clubul de fiţe ai loc de parcare.

Pe aici, prin garsonieră, avem grijă de noi de când ne ştim. Împărţim pâinea în patru şi bucata de leafă în alte o sută. N-am primit niciodată nimic. Niciun capăt de aţă. Tot ce avem e adunat din muncă, durere, dezamăgiri, nervi, presărate din când în când cu clipe de fericire. Şi fiecare an începe cu „poate de acum o să ne fie mai bine". Şi, doar după câteva clipe, iei de la capăt trânta cu viaţa, înjurând printre dinţi.

Acasă îl învăţăm pe cel mic că fără muncă nu ai nimic. Că trebuie să dea din mâini şi din picioare pentru a se ţine la suprafaţă. Şi e greu cu argumentele când îţi spune că nepoata popii are piscină în curtea vilei. Sau