În 2000, Alin Iordache a fost fotografiat gol. Plângea isteric într-o staţie de tramvai din cartierul bucureştean Rahova. Imaginea a făcut înconjurul lumii şi a definit România în tranziţie. Zece ani mai târziu, „Adevărul“ l-a găsit pe copilul străzii. Este la închisoare, numără zilele până la liberare şi speră la un nou început.

Imaginea copilului gol, plângând într-o staţie de tramvai din Bucureşti, face parte, vrem-nu vrem (nu vrem), din "albumul de familie" al României. E greu de crezut că un asemenea instantaneu dezolant se află la numai zece ani distanţă de noi. Imaginea surprinsă la 24 iulie 2000 de Eugen Salabaşev, fotoreporterul român al „Associated ­Press", a fost preluată de ziarele din Occident şi prezentată ca simbol al României în tranziţie.

Modul în care societatea românească şi Occidentul s-au raportat la copilul gol şi la zecile de mii de copii ai străzii este fundamental greşit. Copiii nimănui au fost ajutaţi să trăiască. Nimeni nu şi-a pus însă problema ce se va întâmpla cu aceşti copii atunci când nu vor mai fi copiii străzii şi vor deveni oamenii străzii, maturi şi puternici, hotărâţi să supravieţuiască într-un mediu care nu le dă nicio şansă. Scenariul este firesc şi tocmai de aceea înspăimântător. Foştii copii ai străzii devin infractori. Stau câţiva ani în puşcării apoi ies pe străzi la fel de nepregătiţi pentru viaţă. Şi ciclul se reia. Reporterii „Adevărul" au vrut să vadă cum a crescut copilul care a şocat Occidentul. Şi l-au găsit. E la puşcărie.

Deznădejdea

Era 24 iulie 2000, o zi de luni, când Alin Gheorghiţă Iordache, copil al străzii, fugit dintr-un sat de ţigani de lângă Roman, şi-a dat hainele jos de disperare. Avea 13 ani şi cerşea deja de mai mult de doi ani prin Bucureşti. Inhala aurolac, trăia prin canale şi cânta manele în tramvaiul 32, pe traseul Piaţa Unirii - cartierul Rahova. În acea dimineaţă nu avea