Povestea acestei remanieri este întortocheată. Guvernul Boc V s-a aşezat incomod de la început. PDL-ul a fost nevoit să cedeze aproape 40% dintre portofolii aliaţilor cu care a reuşit să facă majoritatea şi unor personalităţi independente, în cazul celor pentru care nu dispunea de resurse proprii. Doar 60 la sută – adică doar 7 mandate - au revenit de drept membrilor de partid – ceea ce a constituit, în permanenţă, sursa unor nemulţumiri şi tensiuni surde.

Slaba prestaţie a Executivului nu a fost pusă, aşa cum ar fi fost normal, pe seama liderului incompetent – pentru că acesta era şi şeful principalului partid, ci a fost transferată în sarcina miniştrilor, fiecare în parte având de suportat nu puţine reproşuri faţă de modul în care şi-au îndeplinit sarcinile în aceste opt luni. Aşa încât remanierea a apărut ca unica soluţie pentru a răspunde nemulţumirilor tot mai acute din interior şi în insatisfacţiilor din exterior. Şi a apărut doar la insistenţa preşedintelui, care a trasat şi un dead-line: 1 septembrie!

Confuz şi nehotărât până în ultimul moment, Boc a realizat că remanierea îi va săpa lui însuşi o porţiune de groapă. Prima tentativă a fost aceea de a diminua proporţiile acestei operaţiuni. A ameninţat cu evaluări punctuale pe care nu le-a făcut niciodată (cu excepţia gradului de absorbţie a fondurilor europene) şi la scadenţă a chemat partidul la consultări. Viclean, a oferit două variante pentru care să se voteze, lăsând însă să se înţeleagă cu suficientă claritate care e cea care-i convine. Apoi, înarmat cu „mandatul” partidului pentru remaniere, s-a prezentat în faţa şefului său cu o listă nominală, de trei miniştri, dintre care unul deja se retrăsese – Dumitriu de la Agricultură. Mai figurau, pe lista sa, Şeitan şi Vlădescu, artizanii ultimului scandal cu drepturile de autor. Se pare că preşedintele a luat foc şi a ameninţat cu retragerea sprij