Începutul fiecărui an şcolar înseamnă prima strigare la cheltuieli serioase pentru părinţi. Unii trebuie să dea bani pentru repararea şcolii, alţii pentru zugrăvirea clasei. Multe dintre cheltuielile „ascunse” ale educaţiei au devenit obligaţii ale părinţilor. Cine nu are de unde să dea ajunge să fie blamat ori marginalizat.
Vasilica Dogiţă are 71 de ani şi doi nepoţi în grijă, elevi la Şcoala Generală nr. 141 din Bucureşti.
„Dau fondul clasei, fondul şcolii, fond pentru comitetul de părinţi, aproape 50 de lei pe an, nici ei nu ştiu de ce. Pentru bodyguarzi mi-au cerut 8 lei pe lună. Eu m-am dus la directoare, i-am spus că n-am bani şi mi-a zis «Lasă, că vedem noi», şi n-am plătit. Dar profesoara mi-a zis că sunt restantă. Copilului îi e ruşine să mai meargă la şcoală, că îi zice doamna să dea bani", povesteşte bunica. Este doar unul din efectele unui sistem bolnav care a devenit tradiţie şi care, an după an, a transformat bunăvoinţa unor părinţi dispuşi să ajute şcoala în obligaţie.
Costurile, o dilemă
Ciprian Ciucu, expert în educaţie la Centrul Român pentru Politici Publice, a explicat pentru „Adevărul" care sunt efectele costurilor ascunse.
„Există o relaţie între şcoală şi comunitate, părinţii se implică şi nu e rău, cât timp iniţiativa le aparţine. Există, din păcate, şi excepţii, când «ajutorul» este impus, iar copiii au de suferit dacă nu plătesc. Aici vorbim de abuzuri, care pot fi evitate dacă banii strânşi sunt gestionaţi de asociaţiile de părinţi constituite la nivelul şcolii. Un alt efect de evitat este favorizarea unor copii la note, în schimbul serviciilor oferite de părinţi şcolii. Nu mă refer la cadouri, poate fi o sponsorizare cu materiale didactice, de exemplu. Dar dacă un copil ajunge să ia astfel note mai mari, avem o dilemă morală", spune Ciprian Ciucu.
Fiecare părinte este nevoit să sco
