„Premierul nu mi-a reproşat nimic. Nici nu avea ce. Remanierea mea a fost o decizie politică." Aceasta a fost declaraţia-laitmotiv a tuturor miniştrilor schimbaţi la sfârşitul săptămânii trecute. Surprinzător este că premierul nu a simţit nevoia să-i contrazică şi să îşi prezinte propria viziune asupra performanţelor lor, de parcă o remaniere guvernamentală fără motiv ar fi cel mai firesc lucru din lume. Aşa cum nu a ţinut să-i dea o replică nici Ralucăi Turcan, care a declarat că Emil Boc nu a prezentat colegilor de partid evaluarea membrilor Cabinetului şi, implicit, nici argumentele care au stat la baza înlocuirii unor miniştri, şi nu a altora.
Ca de multe ori până acum, scăparea primului-ministru a fost corectată, din mers, de către preşedinte. Cu ocazia depunerii jurământului, Băsescu i-a avertizat pe noii miniştri să nu repete greşelile predecesorilor lor. De-abia atunci am aflat câteva dintre erorile comise de foştii miniştri, care i-au costat funcţia: stimulentele sfidătoare acordate funcţionarilor din ministerele Muncii şi Finanţelor, cozile umilitoare la plata dărilor către stat, la care au stat cei afectaţi de noile reglementări fiscale, intervenţiile publice pe teme asupra cărora încă nu se ajunsese la un consens în Guvern. Declaraţia lui Traian Băsescu nu a reparat nimic din modul jenant în care Emil Boc a operat remanierea. Din contră, a scos încă o dată în evidenţă amatorismul celui căruia vreme îndelungată i-a acordat sprijin total.
Marile gafe ale remaniaţilor trebuiau să se regăsească în evaluarea premierului, şi nu să fie menţionate, în trecere, la învestirea noilor membri ai Cabinetului. Aşa cum există un timp al ceremoniei de începere a unui mandat, există şi un timp al evaluării performanţelor din acel mandat, un timp al laudelor şi al criticilor şi un timp al consecinţelor faptelor: rămânerea în sau demiterea din Guvern. În mod o
