Există cuvinte compromise de prea multă purtare, din prostie, din fățărnicie. Cuvinte din care nu mai rămâne decât cenușa groasă a unor frustrări, scrumul tuturor neputințelor.

Cel mai abuzat substantiv în acești ultimi 20 de ani a fost “reformă”. De toate felurile, de la cea economică la cea socială. Că nimeni nu s-a apucat îndârjit de reformă e aproape clar. Nu e nevoie de studii exhaustive pentru a proba lipsa reformei. O privire împrejur și argumentele vin de-a valma.

Cea mai necesară dintre reforme ar fi fost schimbarea de mentalitate. Dar ea nu se poate face nici astăzi, fără introducerea unui nou tip de educație, cea care are drept scop dezvoltarea voinței, a solidarității, a capacității de ațentie, a gustului pentru muncă și pentru un efort susținut și continuu. Par iluzorii aceste obiective, care din păcate nu fac obiectul curriculum-ului, al programei scolare și în final al manualului scolar, reflecție a celor două mai sus invocate.

Leibniz spunea că educația poate transforma mentalitatea unui popor în mai puțin de un secol. Nu știu dacă să privesc optimist sau nu avertismentul filozofului german când, mă gândesc la noi, ca națiune.

Ca să schimbi tipul de educație ai nevoie de un cadru legislativ coerent, de bani alocați de la buget pe măsura dezastrului acumulat în 20 de ani, de profesori bine pregătiți și plătiți, de părinți care să mai creadă că a avea carte înseamnă să ai parte, de părinți care să reușească să insufle chiar în discuțiile de acasă respect pentru dascăl, de elevi care să găsească o noimă pentru a termina școala, de o societate care crede că educația e mai importantă decât “șmechereala”.

Cum, când și cine sunt aceia care vor putea produce schimbarea de mentalitate? Eu încă mai cred că o societate civilă puternică. La noi, din păcate, aceasta s-a evaporat în spatele unor nume. Principiile au fost depuse pe alta