Ştiam că anii care trec au o imbatabilă forţă de persuasiune în materia uitării. Eram convins că nimic nu se poate opune scurgerii atroce a timpului. Că imaginile vii, cuvintele rostite cândva sau gesturile calde se erodează constant, cu fiecare secundă care acţionează coroziv asupra lor, până la disipare, volatilizare, dispariţie totală.
Dar m-am înşelat. Şi mă bucur. Un simplu şi direct exerciţiu de rememorare aduce, cu un recul fantastic, totul înapoi, mai puternic, mai clar, mai semnificativ.
Sâmbătă, 4 septembrie, pe fosta "Republicii" - am scris despre "eveniment" în ediţia de ieri a "Obiectiv"-ului -, într-un decor şi o atmosferă desprinse parcă dintr-un scurt metraj al lui Aki Kaurismaski, scenă filmică dominată în fundal de superba piesă "Thunder and Lightning" a celor de la Marko Haavisto & Poutahaukat, m-am trezit teleportat în amintiri pe care le credeam pierdute. Iar aceste imagini sunt legate de oameni.
Oamenii despre care vă vorbesc fac parte din specia aparte a celor care, prin însăşi constituţia lor sufletească, dispreţuiesc orice fel de sistem, fie prin opoziţie categorică, fie prin ironie, fie prin indiferenţă. Aşa se face că, în plin comunism, de pildă, în anumite locuri, se teoretiza şi experimenta libertatea de gândire, iar acum, în plină, derutantă şi copleşitoare libertate, tot în anumite locuri, se exersează limitele impuse de autoevaluarea conştiinţei de sine. Aceşti oameni şi-au rezervat, în perioada comunistă, dreptul de a-şi asuma un rol social secundar sau, pur şi simplu, nesemnificativ. Dar, dincolo de aparenţe, ei ascundeau, într-o intimitate pe care n-o împărtăşeau decât tot unor oameni care simţeau ca ei, bogăţiile unei lumi interzise de sistem. Ceea ce îi coagula şi îi aducea împreună ţinea de o distincţie simplă: aceşti oameni nu încercau să ajungă "ceva", ci doar doreau să "înţeleagă". Altfel spus, cu o
